Monthly Archives: Octombrie 2013

Ţarul sârbilor, Ştefan Milutin, omul lui Dumnezeu (30 oct.)

The fresco of king Stefan Milutin, King`s Church in Studenica, Serbia

Sfântul Milutin (prăznuit la 30 octombrie), ţarul sârbilor, a fost un mare apărător al Ortodoxiei, căci el a scăpat, în veacul în care a trăit, popoarele din Balcani de Uniatism. La acel timp din istorie, pe când împăratul Imperiului Roman de Răsărit dădea dovadă de conştiinţă slabă, acest slav nobil şi purtător de Dumnezeu s-a ridicat hotărât şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a salvat curăţia Ortodoxiei, nu doar în ţinuturile lui, ci şi în toate ţinuturile din Balcani.

The fresco of young Milutin, Sopocani, SerbiaCel care studiază cu atenţie izvoarele vremii în care este însemnată viaţa Ţarului Milutin înţelege de ce i-a dat Dumnezeu lui biruinţă după biruinţă în toate războaiele şi întreprinderile lui, de-a lungul întregii lui vieţi. Fiind uns Rege al Sârbilor, Milutin a făgăduit înaintea lui Dumnezeu că va înălţa câte o sfântă biserică în fiecare an al domniei lui. El a domnit timp de patruzeci şi doi de ani, şi patruzeci şi două de sfinte ctitorii stau mărturie de felul dumnezeiesc în care şi-a împlinit făgăduinţa. Dar în afară de aceste sfinte ctitorii, în unele locuri – ca de exemplu la Tesalonic şi la Constantinopol – el a zidit în apropiere de biserici şi spitale şi case de oaspeţi pentru bolnavii şi călătorii săraci, unde aceştia erau găzduiţi şi îngrijiţi gratuit, în afară de aceasta, el însuşi cu mâna lui făcea milostenii bogate din propriile lui averi, care erau enorme. Adesea, acest rege puternic şi bogat se îmbrăca în haine sărăcăcioase şi, însoţit doar de doi sau trei servitori, păşea prin rândurile poporului sărac, noaptea, şi afla de la ei de durerile lor. De multe ori le dăruia unora ca aceştia daruri neaşteptate şi îmbelşugate.

Dar chiar din mijlocul marilor lui bogăţii, Ţarul Milutin ducea o viaţă austeră şi extrem de simplă, deşi nu aşa li se părea şi străinilor. El se obişnuise cu un stil simplu şi frugal de viaţă încă din copilărie, căci aşa îl învăţase tatăl lui, Regele Uroş întâiul. Se cunoaşte cum împăratul Mihail Paleolog a trimis-o la curtea Regelui Uroş pe Anna, fiica lui, spre a fi luată de soţie de Milutin, dar cu gândul de a îl îndupleca pe regele sârb să intre în unire cu Roma. Dar Regele Uroş, văzând luxul extravagant al Annei precum şi comportamentul ei uşuratic şi nesăbuit, asemenea şi al suitei cu care venise, a zis: “Ce însemnează toate acestea, şi ce folos pot aduce ele? Noi nu suntem obişnuiţi cu o astfel de viaţă”. în acelaşi timp, el a indicat către o cneaghină sârbă, care mânuia cu îndemânare o furcă de tors: “Iată, felul acesta de ţesătură ne place nouă să poarte cea care ne va fi nouă noră”.

Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 30 octombrie, Sfântul Nicolae Velimirovici via pridvorul lui Laurentiu Dumitru

The fresco of king Milutin, Bogorodica Ljeviška (Our Lady of Ljevish), Kosovo and Metohia, Serbia

Cântare de laudă la Sfântul Milutin, Ţarul sîrbilor
(Sf. Ierarh Nicolae Velimirovici – Proloagele de la Ohrida)

Sfîntul lui Dumnezeu, Milutin viteazul,

Grea sarcină pe pămînt a avut:

El credinţa creştină de schismatici apărat-a,

Şi pe norod l-a păzit de cruzii tirani.

El a fost biciul ce-a ars pre Paleolog împăratul,

Şi biciul ce-amarnic pe latini a lovit.

Milutin pe toţi necredincioşii călcat-a,

Şi scumpa Ortodoxie sus a ţinut!

Comoară scumpă i-a fost lui Ortodoxia,

Precum odinioară lui lustinian cel Mare

Imperiala coroană a lui, cea în perle rare bătută!

Asemenea iar lui lustinian preaslăvitul,

Milutin ţarul înălţat-a bogăţie de ctitorii!

El în sus înălţat-a a Bisericii slavă,

Vestită făcut-o-a el pe pămînt!

Cu putere de rege a guvernat a lui ţară,

Dar de Hristos mintea lui n-a despărţit nicicînd.

Astfel a viteazului ţar inimă fost-a neîntinată,

Preacuvioasă a lui minte, într-al lumii vîrtej.

Iar Dumnezeu Care pururi doar la inimă cată,

Pe Cneazul Milutin răsplătit-a cu nemurirea Lui.

Cu nemurire sufletul, cu nestricăciune trupul,

Căci iată şi-acum ţarul nostru e-ntreg!

Aşa cum pe pămînt neînfricat ai fost,

O, minunate Ţare,

Apără-ne pre noi şi-naintea Tatălui Ceresc!

Roagă-te Lui păcatele noastre să ierte,

Şi ne mijloceşte nouă un colţişor de Rai!

Monastir_Studenica_II

Foto (1 – sus): Frescă reprezentând pe Ţarul Ştefan Milutin, ctitor al mănăstirii Studenica (Serbia), executată în timpul vieţii acestuia, aproximativ 1314.
Foto (2 – miniatură): Frescă reprezentând pe tânărul Milutin, sec. XIII, Sopocani, Serbia
Foto (3): Frescă reprezentând pe Ţarul Milutin, Bogorodica Ljeviška (Our Lady of Ljevish), sec. XIV, Prizren, Kosovo şi Metohia, Serbia Foto (4): Mănăstirea Studenica, ctitoria Ţarului Ştefan Milutin

Anunțuri

Patriarhul Pavle: Şi raiul şi iadul încep încă din această viaţă

Patriarhul-Pavle-rugandu-se

 – Interviu luat vrednicului de pomenire Patriarhul Pavle de catre Svetlana Luganskaia pentru site-ul „Pravoslavie i mir”, Rusia, 1997 –

Se trezeşte foarte devreme. Şi când toţi dorm, slujeşte dumnezeiasca Liturghie, se roagă pentru poporul său. În inima lui este loc pentru patria lui întreagă. Este mic de statură, dar uriaş în duh. Pe umerii săi firavi poartă povara întregii naţiuni. Oamenii spun: Acesta este îngerul nostru, care ne acoperă şi ne ocroteşte.

PatriarhPavleÎntâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a născut pe 11 septembrie 1914 în Slavonia, purtând numele de mirean Goiko Stoicevici. La vârsta de 32 de ani primeşte tunderea în monahism la mănăstirea “Bunavestire”, care se află în clisura Ovciar – Kablar (în apropiere de oraşul Ciaciak). Viitorul patriarh al Serbiei este adus de parintele Iulian la mănăstirea “Bunavestirea” de la mănăstirea «Sfânta Treime», unde vieţuise o perioadă de timp înainte ca frate. În ajunul Buneivestiri a anului 1946, Goiko Stoicevici devine monahul Pavle.

El este al 44-lea păstor al Bisericii Sârbe în ordine după Sfântul Sava. Patriarhul Pavle îşi închină întreaga viaţă Bisericii, este vestit şi iubit de popor pentru modestia sa. Patriarhul a petrecut 33 de ani în Kosovo şi Metohia, ca episcop de Raşka şi Prizren, şi acesta este unul din principalele motive pentru care rămâne strâns legat de acest odor sfânt al pământurilor sârbeşti.

Sfinţia voastră, să începem cu începutul vieţii voastre pământeşti povestiţi-ne despre Goiko Stoicevici (numele de mirean al patriarhului Pavle), despre Slavonia, despre satul Cucianţi şi despre copilaria timpurie!

Am crescut aşa cum creşte şi tineretul de astăzi, cu deosebirea că viaţa era foarte diferită şi existau hotare, pe care aproape nimeni nu le călca. Iar acum vedeţi ce se întâmplă… Am rămas foarte de timpuriu fără părinţi. Tatăl meu, care plecat la muncă în America, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a întors acasă să moară. Pe atunci nu aveam nici trei ani. Fratele meu abia se născuse. Mama s-a căsătorit la câţiva ani după moartea tatălui meu şi a murit şi ea curând. Eu şi fratele meu am rămas cu bunica şi mătuşa. Sentimentul meu de iubire maternă este legat de mătuşa mea. Îmi amintesc devotamentul ei fără margini, a fost ca o a doua mamă pentru mine şi cred că atunci când voi muri o voi vedea mai întâi pe ea, apoi pe ceilalţi.

Familia noastră era credincioasă, copiii mergeau la şcoala de duminică, învăţau “Legea lui Dumnezeu” ştiau “Tată nostru” încă din primii ani de viaţă, dar când creşti fără părinţi, sentimentul apropierii şi grijii Tatălui Ceresc se trăieşte mai puternic. Am auzit despre un copil pe care mama lui l-a lăsat cu bunica, de care nu s-a mai îngrijit, care când auzea cuvântul de la ceilalţi copii cuvântul «mama», fugea acasă, îmbrăţişa pisica şi îi zicea «mamă» …

Mătuşa noastră ne iubea mult, dar uneori, pentru greşelile noastre, trebuia să ne pedepsească cu nuiaua…

Aş vrea să remarc faptul că sistemul actual de educaţie este bolnav, incorect, copiii cad literalmente în platoşa dragostei şi a grijii părinteşti şi nu se pot dezvolta firesc. Este ucisă orice iniţiativă şi copilul creşte cu un psihic de cheltuitor, în loc să se deprindă cu gândul că va trebui să devină într-o zi sprijin pentru familie, sau devine mofturos şi capricios, aşteptând ca toate să i se facă după plac.

pavle in 1959Au existat bănuieli atunci, vreun semn, că vă veţi închina viaţa Bisericii?

Nu, în afară de faptul că aveam o sănătate firavă. O dată, chiar mi-au pus o lumânare la căpătâi, crezând că am murit. Mătuşa a băgat de seamă că nu sânt bun la munca câmpului şi a hotărât că trebuie să-mi continui studiile. Familia a avut o înrîurire hotărâtoare asupra deciziei mele de a intra la Academia Duhovnicească, dar mi-a rămas interesul pentru fizică, cu care mă ocupam în timpul meu liber.

Şi totuşi, v-aţi cercetat serios decizia de a intra la Academia Duhovnicească?

Atunci, în al 3-lea an de studii la Academie, mi-a venit în cap gândul: “Dacă Dumnezeu ştie dinainte că eu voi deveni ucigaş, pot eu, oare, să schimb drumul meu? Dacă pot, atunci cunoaşterea nu e nimic, dar dacă nu pot, atunci unde este libertatea?” Mult timp m-a chinuit întrebarea asta, fără să-i pot afla răspuns. Nu puteam avea încredere în nici unul dintre prietenii mei, deoarece pe ei nu îi chinuiau astfel de întrebări. Şi nu îndrăzneam să-l întreb pe profesorul meu, pentru că mă temeam că mă vor crede eretic – cine ştie?! La vârsta aceasta îţi trece orice prin minte, şi eu am purtat multă vreme această întrebare, până ce am aflat răspuns la fericitul Augustin, care îl explică prin noţiunea de timp. Timpul, spune el, este o oarecare neîntrerupere, care are trecut, prezent şi viitor. Trecutul a fost, nu mai există, viitorul va fi, acesta încă nu există, dar ce este acum? Există prezent, dar şi acesta aproape că nu este – punctul de atingere al trecutului cu viitorul, în care, de îndată ce ai intrat, viitorul se transformă permanent în trecut. Timpul există numai pentru obiecte, materii, universuri şi bineinţeles pentru noi, oamenii. Noi trăim şi cunoaştem în categorii, spaţii şi cifre. Aceste categorii nu există pentru Dumnezeu. Pentru El nu există nici trecut, nici viitor, ci numai prezent veşnic. Căci atunci când vorbim de viitor, acest viitor este al nostru, şi nu al Lui. Şi aceste răspunsuri au devenit pentru mine soluţia problemei care mă chinuia. Dacă nu aş fi găsit răspuns la întrebarea care mă chinuia cu siguranţă aş fi renunţat la teologie.

Cum v-aţi simţit când v-au ales ca patriarh?

Asta a fost un şoc pentru mine. Nu m-am aşteptat, nici nu am bănuit aşa ceva. Aveam 76 de ani pe atunci, iar la o astfel de vârstă este foarte anevoios să începi ceva nou. Dar dimineaţa este mai înţeleaptă decât seara. Ziua următoare mi-am venit în fire şi am început să mă gândesc de unde să încep, care este primul lucru de care să mă apuc. Ştiţi cum este, sânt lucruri posibile, lucruri imposibile şi lucruri pe care eşti dator să le faci. Simţul datoriei şi a împlinirii ei, iată ce este important.

Puteţi spune care este cel mai dificil moment din slujirea dumneavoastra?

Cel mai greu este să biruiesc deznădejdea, caracteristică oamenilor. Dar mai târziu, privind înapoi, înţelegi că şi necazurile şi nereuşitele au rostul lor. Iată, îmi amintesc cum mergeam pe jos către mănăstire, drumul lung, ploua, nu aveam umbrelă, iar sub mine un noroi cleios, că abia puteai ridica piciorul. M-am gândit atunci: “Doamne, de ce este aşa? Nu mă duc la restaurant, de ce e aşa de greu, ce se întâmplă?” Iar apoi mi-am răspuns singur: “Dar unde îţi este stăruinţa, unde este efortul tău?” Totul se aşează dacă ştii să rabzi şi să te încredinţezi lui Dumnezeu.

Belgrade_PavleDe ce nu vă socotiţi a fi un martor ocular al evenimentelor din Kosovo?

Din simplul motiv că nu am fost martor ocular al acestor evenimente. Şederii mele în Kosovo i-a fost dată, cu ceva timp în urmă, o prea mare însemnătate. Eu pur şi simplu am fost acolo pentru că era firesc să fiu. Noi tot avem aşa nevoie de oameni buni şi păstori buni şi sântem gata să îi vedem pretutindeni şi permanent şi acolo unde nu sânt. Dar greşim când vedem numai exteriorul. În virtute este trebuinţă să se crească neîncetat, pentru a se ajunge la cea mai înaltă treaptă – „neputinţa da a păcătui”. Acesta e un proces lăuntric adânc, care, fireşte, se reflectă şi în afară. Uneori un om trece pe lângă tine, şi simţi o uşurare, o căldură, fără să ştiţi de ce. Şi invers, când eşti împreună cu altul îţi este foarte greu, parca nu eşti în apele tale. Noi pregătim raiul sau iadul prin fiecare celulă duhovnicească a noastră. Nevrozele, iată, acestea sunt chinurile iadului încă din lumea aceasta. Din ce pricină credeţi că sânt ele? Din lipsă de dragoste. Dragostea desăvârşită izgoneşte toate fricile întunecate.

Aşadar, începutul iadului e pe pământ?

Fireşte, aici! Şi fericirea începe aici. Dacă aici putem să ne pregătim pentru fericire, acolo, nu mai putem. Moartea, iată hotarul dincolo de care nu mai este pocăinţă. Dar după moartea fizică sânt trepte ale fericirii. Pentru sporirea omului nu este stare pe loc în virtute, aşa cum nici în rău nu este oprire. Cât de repede poate să crească un om ţine de rîvna lui. Fireşte, multe depind de raţiunea, de înţelegerea şi de rezolvarea problemei sensului vieţii. Aceasta este o întrebare de primă importanţă. Dacă omul răspunde acestei întrebări atunci totul devine mai uşor.

Un tânăr l-a întrebat pe Einstein în ce constă sensul vieţii omeneşti. „Ca să cunoşti răspunsul la această întrebare trebuie să ai credinţă în tine”, i-a răspuns învăţatul. Tânărul a continuat: „Nu este mai bine să nu-mi pun întrebarea asta?” Einstein i-a răspuns: „Omul care nu găseşte răspuns la întrebarea asta şi nu găseşte un scop al vieţii sale va fi nu numai nefericit, ci şi incapabil de viaţă. În măsura în care am putut pătrunde în legile naturii am văzut în ele manifestarea unei inteligenţe superioare, în comparaţie cu care totul de care este capabilă raţiunea omenească este numai o licărire palidă.”

După părerea mea acolo unde există raţiune superioară acolo există şi o persoană care aparţine acestei raţiuni superioare. Deoarece persoana nu există fără raţiune, aşa şi raţiunea nu există fără persoană. Nici dragostea, nici pizma nu pot să existe fără persoană. Pentru mine „raţiunea superioară” este raţiunea lui Dumnezeu. Pentru Einstein e diferit. El era panteist, nu a crezut într-un Dumnezeu – Persoană, a înţeles raiul şi iadul prea literal, superficial.

Se poate explica pogorârea focului Duhului peste Mormântul Domnului prin legile naturii?

Patriarhul intră în paraclisul Mormântului Domnului. Lumânările sânt stinse. Focul se pogoară pentru credinţă şi rugăciune. Este o minune. Dacă Sfântul Apostol Pavel nu L-Ar fi văzut pe Mântuitorul înaintea porţilor Damascului atunci tot creştinismul ar fi o ficţiune. Dacă Hristos nu a înviat, creştinismul nu ar avea sens, căci în aceasta stă esenţa credinţei noastre. Dacă Hristos nu e Dumnezeu, dacă nu există altă lume, atunci sântem cei mai nefericiţi dintre oameni. Cum este posibil putem să dovedeşti că lumea a aparut singură, din nimic, sau că sufletul e muritor. Aceasta nu va mai fi stiinţă, ci chiar credinţa materialiştilor.

pavle-al-serbiei-mergandCe este mistica ortodoxă?

Este trăirea personală adâncă a credinţei şi a legăturii cu Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească. Este într-atât de adâncă încât este cu neputinţă de exprimat în cuvinte. Totuşi, ca să nu cădem în înşelare, ca să nu ne abatem de la cale, trebuie neapărat să cercetăm învăţătura Bisericii şi să mergem sub cârmuirea ei. Multe secte au apărut tocmai din înşelare. Omul este dator să găsim calea cea dreaptă, ca să trecem prin pădure, iar aceasta este cu putinţă numai cu ajutorul preotului, care ştie deja drumul.

În vremea de astăzi mulţi oameni se îndreaptă către meditaţia budistă, chiar dacă rugăciunea, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, este singura, unica cale de comuniune cu Dumnezeu. În Tradiţia ortodoxă este cunoscut isihasmul. Există practicaţi ai isihasmului în zilele noastre?

Oamenii aceştia sânt reticenţi în a povesti experienţa lor, este ceva tainic, profund. Isihasmul este o cale de dobândire a luminii dumnezeieşti. Potrivnicii isihasmului spun, în batjocură, că isihaştii nu fac decât să-şi privească buricul. În realitate, ei adună în chip deosebit atenţia înlăuntrul lor, spre a se slobozi din robia lumii acesteia. Cândva şi mirenii alergau la acest fel de rugăciune, dar numai sub cârmuirea unor monahi isihasti. Acum monahii sânt tot mai puţini, şi de aceea sânt tot mai puţini şi îndrumătorii în această lucrare.

Este cunoscut faptul că vă spovediţi de patru ori pe an. Care este semnificaţia spovedaniei?

Păcatul se naşte în inimă şi în minte. Noi păcătuim cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Spovedania este sentimentul de pocăinţă al fiului risipitor, care a părăsit casa tatălui Său, a călcat voia Lui şi grăbit să se întoarcă la El, ceea ce înseamnă la sine însuşi. În Biserica creştină timpurie spovedania era publică, mai târziu spovedania publică a fost înlocuită ca să nu smintească copiii şi începătorii. Este foarte greu să-ţi recunoşti păcatele în prezenţa altora. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii (metanoia), iar epitimia nu este pedeapsă, ci medicament. Şi mie însumi şi celorlalţi le spun: cel care vrea poate să mă umilească, dar cu adevărat mă poate umili numai un singur om pe lume, eu însumi. Când înţelegi asta, dobândeşti echilibru şi pace.

Pavle ingenunchindPrea Sfinţia voastră, să vorbim despre femeie. Cândva aţi spus că, femeia este „vasul slab”, iar altă dată că femeia este cu mult mai serioasă şi responsabilă decât bărbatul, pentru că ea zămisleşte, naşte şi educă copiii. Coincid, oare, aceste două aprecieri?

Coincid. Femeile sânt mai emoţionale, mai simţitoare, greşesc mai uşor, deşi nici printre bărbaţi aceasta nu este o raritate… ”Vasul slab” – este din textul despre Adam şi Eva, Eva a greşit prima.

De ce a ascultat Adam de ea? Nu este aceasta slăbiciune?

El a ascultat pentru că aici este vorba despre căsătorie. Doi într-un trup. Nu a fost nici înşelarea ei, nici nechibzuinţa lui, ci el a decis conştient, împreună cu ea să poarte povara păcatului. De aceea căsătoria este aşezământ al raiului, şi nu a fost distrusă prin căderea în păcat.

Care dintre virtuţile creştine este mai importantă: rugăciunea sau milostenia?

Importantă este şi prima şi a doua, şi foarte importante… Este imposibil să distingi vreuna dintre virtuţi în mod deosebit. Dacă ai ucis, dar nu ai furat, eşti vinovat. Rugăciunea, aceasta este legătura noastră vie cu Dumnezeu, convorbirea noastră cu El. Ce familie este aceea în care fiul nu spune nimic tatălui său? Fără milostenie şi împreună pătimire către alţii nici noi nu ne putem mântui. La fel, noi toţi sântem un singur trup.

Credinţa învaţă că fericirea este principalul ţel al vieţii…

Pentru dobândirea fericirii sânt şapte trepte. Prima, smerenia, este fundamentul. Omul mândru nu este capabil să facă bine nimănui. El socoteşte că Dumnezeu îi este dator lui şi nu invers. Cea mai mare virtute este iubirea. Ea nu mai este în această trecere, credinţa se transformă în contemplare, nădejdea în făptuire, iar dragostea rămâne legătura noastră cu Dumnezeu şi cu alţi oameni.

A consemnat Svetlana Luganskaia pentru site-ul „Pravoslavie i mir”, Rusia, 1997

Sursa: Blogul lui Ciprian Voicila

PS: Patriarhul Pavle a plecat la Domnul pe 15 nov. 2009. Aproape un milion de oameni au umplut atunci străzile Belgradului şi alţi 600 000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna patriarhului pentru ultima oară. Coşgiugul său a rămas deschis pentru 6 zile şi nimic nu s-a întâmplat (…)

belgrad-inmormantare-patriarh-pavle

Desi nu este canonizat inca, multi sarbii il cinstesc deja pe fostul patriarh Pavle ca pe un mare cuvios si ierarh al Bisericii lui Hristos

patriarhul-pavle-fresca

Întâlnire de suflet: Părintele Cleopa şi Stareţul Tadei, 1995 (video / foto)

Întâlnire de suflet: Părintele Cleopa şi Stareţul Tadei (video)

Este ştiut faptul că Stareţul Tadei de la Vitovnita avea origini româneşti, vorbea limba română şi iubea România. În 1995, împreună cu un grup de credincioşi ortodocşi sârbi, a făcut un pelerinaj în ţara noastră, prilej cu care s-a întâlnit şi cu Părintele Cleopa de la Sihăstria. Între timp cei doi mari părinţi duhovniceşti au plecat la Rai, Părintele Cleopa în 1998, iar Stareţul Tadei în 2003. Să avem parte de rugăciunile lor şi cu toţii să ne vedem la Rai. Amin!

Laurentiu Dumitru


Această prezentare necesită JavaScript.

Minune în Serbia: Icoana Stareţului Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa plânge pentru Kosovo şi Metohija

În acest scurt filmuleţ este vorba despre o icoană a vrednicului de pomenire Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa din Serbia (1914-2003). Această fotografie – icoană ce se află în casă unor sârbi evlavioşi a început să izvorească mir şi lacrimi pentru câteva zile după ce s-a semnat documentul de proclamare a independenţei Republicii Kosovo. Este ştiut că Părintele Tadei a fost un mare susţinător al regiunii Kosovo şi Metohija, cum este denumită de sârbi, şi a componenţei ei teritoriale ca parte integrantă a Serbiei! Părintele Tadei spunea deseori că această regiune va fi din nou leagănul credinţei sârbeşti, însă cu condiţia ca Guvernul să nu semneze niciodată independenţa acesteia.

În momentul semnării acordului de la Bruxelles, Icoana Părintelui Tadei a început să izvorească mir/lacrimi. În filmuleţ se spune că a curs o cantitate mare de mir încât s-au lipit micile iconiţele puse pe icoană mare a Părintelui. De asemeni – toată casa mirosea a mir.

Cu ocazia împlinirii a 10 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Tadei, Icoana a fost depusă la mormântul Părintelui, la Mănăstirea Vitovniţa, iar mai apoi, după 3 zile, în casa fratelui care deţinea icoana, din aceasta a-nceput iarăşi să curgă mir/lacrimi. Se întâmpla în data de 1 mai 2013, cu câteva zile înainte de Paşte. Mulţumesc doamnei Liubita Popadici care mi-a făcut cunoscut acest scurt filmuleţ.

Laurentiu Dumitru / Se va prelua cu precizarea sursei Serbia Ortodoxă

Un material video cu Părintele Tadei şi viaţa acestuia pe scurt găsiţi la linkul: Stareţul Tadei de la Vitovniţa, “Cum ne sunt gândurile, aşa ne este şi viaţa” [6 părți]

staret-tadei-icoana-mir

„Tâlcuire la Tatăl nostru”, Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Predania (text integral)

nicolai-velimirovi

Hristos-Omul a fost Cel dintâi care L-a numit pe Dumnezeu – Tată. Şi învăţându-ne această rugăciune, ne-a înmuiat sufletele şi ne-a umplut de nădejdea celei mai frumoase întâlniri de iubire. Peste veacuri, Sfântul Nicolae tâlcuieşte, verset cu verset, în Duhul lui Hristos, începutul unei iubiri ce pogoară peste noi din sânul Sfintei Treimi, cu fiecare rugăciune. Astfel de cuvinte, pline de duh, i-au adus Sfântului Nicolae Velimirovici numele „Noul Gură-de-Aur.”

Tatal nostru

Când norii tuna, iar oceanele  vuiesc, ele te cheama: Domnul nostru!
Când meteoritii cad si focul izbucneste din pamânt, ele îti spun: Facatorul nostru!
Când bobocii florilor se deschid si ciocârliile aduna fân uscat ca sa le faca puilor cuiburi, ele Iti cânta: Stapânul nostru!
Iar când ridic eu ochii mei spre tronul Tau, îti soptesc Tie: Tatal nostru!

A fost o vreme, îndelungata, cumplita vreme, când si oamenii îti ziceau si Te numeau Domn, sau Facator, sau Stapân! Asa a fost, cu adevarat, când omul simtea ca este numai un lucru între lucruri. Dar acum, multumita Fiului Tau Unuia-Nascut si Celui mai bun dintre fiii Tai, am învatat numele Tau cel adevarat. Drept aceea si eu îndraznesc sa Te chem împreuna cu Hristos: Tata!
Daca Te numesc Domn, cu frica ma plec înaintea Ta ca un rob în gloata robilor.
Daca Te numesc Facator, ma despart de Tine la fel cum se desparte noaptea de zi sau frunza de pomul sau.
Daca Te privesc si zic Stapân, sânt ca o piatra între pietre si ca o camila între camile.
Dar daca deschid buzele mele si soptesc Tata, dragostea ia locul fricii, pamântul priveste înaltat mai aproape de cer, si merg alaturi de Tine ca alaturi de un prieten în gradina acestei lumi, împartasind slava si puterea Ta.
Tatal nostru! Tu esti Tatal nostru, al tuturor: Te-as micsora pe Tine si m-as micsora si pe mine daca Te-as numi: Tatal meu!
Tatal nostru! Tu te îngrijesti atât de mine, care sânt unul singur, dar mai vârtos de întreaga lume. Scopul tau este împaratia Ta, iar nu un singur om. Iubirea de sine îti striga: Tatal meu!, în timp ce dragostea Iti striga: Tatal nostru!
In numele tuturor oamenilor, care sânt fratii mei, eu ma rog Tie: Tatal nostru!
In numele tuturor fapturilor care ma împresoara si cu care m-ai întretesut, eu ma rog Tie: Tatal nostru!
Eu ma rog Tie, Tata al universului, pentru un singur lucru ma rog Tie: fie ca sa rasara cât mai degraba ziua cea mare când toti oamenii, vii si morti, împreuna cu îngerii si cu stelele, cu cele însufletite si cu cele neânsufletite, Te vor chema cu numele Tau cel adevarat: Tatal nostru!

Carele esti în ceruri

Catre ceruri ridicam ochii nostri întotdeauna când Te chemam si spre pamânt îi coborâm când ne amintim de pacatele noastre, întotdeauna sântem în prapastie din pricina slabiciunilor noastre si a pacatelor noastre. Tu esti întotdeauna întru înaltime, precum se si cuvine maririi Tale si stralucirii Tale.
Tu esti întotdeauna în cer când sântem nevrednici sa Te primim, dar cu placere Te pogori la noi, în salasurile noastre pamântesti, când însetam dupa Tine si când deschidem Tie usa noastra.
Dar si de Te pogori la noi, totusi ramâi în cer; în cer locuiesti, prin cer umbli si cu cerul împreuna Te apleci pâna în valea noastra.
Cerul este departe, foarte departe, pentru omul al carui duh si a carui inima sânt întoarse de la Tine sau care îsi bat joc când este pomenit numele Tau. Dar el este aproape, foarte aproape, pentru omul care tine întotdeauna deschisa usa sufletului sau si asteapta sa vii Tu, Cel mai drag dintre oaspeti.
Daca ar fi sa-l punem alaturi de Tine pe omul cel mai drept, Tu Te înalti mai presus de el ca cerurile mai presus de valea pamântului, ca viata vesnica mai presus de împaratia mortii.
Noi sântem dintr-un material stricacios si putrezitor: cum am putea sa stam la aceeasi înaltime cu Tine, Tinerete si Putere Fara de moarte!
Tatal nostru, Care întotdeauna esti mai presus de noi, apleaca-Te pâna la noi si ne ridica pâna la Tine. Ce altceva sântem, fara numai limbi alcatuite din tarâna ca sa laude slava Ta? Tarâna ar fi muta pentru vecie si n-ar putea rosti numele Tau fara de noi, Doamne. Cum poate tarâna sa Te cunoasca daca nu prin noi? Cum ai putea sa faci minuni din tarâna moarta daca nu prin noi?
O, Tatal nostru!

Sfinteasca-se numele Tau

Sfintindu-Te, nu Te facem mai sfânt pe Tine, ci pe noi însine ne sfintim. Numele Tau este minunat. Oamenii se cearta pe acest pamânt pentru nume: al carui nume este mai mare. Bine ar fi ca numele Tau sa fie amintit în aceste certuri, caci toate limbile mult vorbitoare ar amorti si toate marile nume omenesti, împletite laolalta, nu s-ar putea asemui cu numele Tau, Sfinte, Prea-Sfinte!
Când oamenii vor sa sfinteasca numele Tau, roaga natura sa îi ajute. Iau piatra si lemn ca sa faca biserici; împodobesc altarele cu margaritare si flori si fac foc din plante, surorile lor, si iau tamâie de la cedri, fratii lor, si sprijina glasurile lor prin glasul clopotului, si cheama vietatile în ajutor ca sa sfinteasca numele Tau. Natura e curata ca stelele Tale si nevinovata ca îngerii Tai, Doamne. Îndura-Te de noi pentru curata si nevinovata natura, care împreuna cu noi sfinteste numele Tau, Sfinte, Prea-Sfinte.
Cum vom sfinti numele Tau?
Oare prin bucurie nevinovata?
Atunci îndura-Te de noi pentru pruncii nostri nevinovati.
Oare prin patimire?
Atunci cauta spre mormintele noastre.
Oare prin jertfelnicie?
Atunci adu-Ti aminte de ostenelile mamelor, Doamne!
Numele Tau este mai tare decât otelul si mai stralucitor decât lumina. Ferice de omul ce se nadajduieste întru Tine si se lumineaza cu numele Tau.
Nebunii zic: Sântem înarmati cu otel, cine ne poate sta împotriva? Iar Tu nimicesti împaratii cu gâze nevazute!
Infricosat este numele Tau, Doamne! El straluceste si pârjoleste precum un mare nor de foc. Nimic nu este sfânt sau înfricosat, daca nu-i legat de numele Tau. Da-mi, Sfinte, da-mi ca prieteni pe cei în ale caror piepturi este înscris numele Tau, iar de dusmani pe cei ce nu doresc sa stie nimic de Tine -fiindca asemenea prieteni au sa-mi ramâna prieteni pâna la moarte, iar asemenea dusmani au sa îngenuncheze în fata mea si au sa se dea batuti îndata ce o sa se sfarâme otelul lor.
Sfânt si înfricosat este numele Tau, Sfinte, Prea-Sfinte! Fie ca sa ne amintim de numele Tau în tot ceasul bucuriei noastre si al istovirii noastre din aceasta viata asa cum ne amintim de el în ceasul mortii, Tata Ceresc al nostru, Prea-Sfântul nostru Tata!

Vie împaratia Ta

Vie împaratia Ta, Mare Imparate! Ne-am saturat de împaratii care numai la aratare sânt mai mari decât ceilalti oameni, dar care zac în mormintele noastre deopotriva cu cersetorii si cu robii.
Ne-am saturat de împaratii care mai ieri si-au trâmbitat puterea asupra tarilor si popoarelor, iar astazi se plâng ca îi dor dintii!
Ne-am saturat de ei ca de niste nori care aduc prepelite în loc de ploaie.
Iata, acesta este om întelept. Da-i lui coroana!, striga multimea. Coroanei îi e totuna pe al cui cap sta. Insa Tu, Doamne, cunosti întelepciunea înteleptilor si domnia muritorilor. Vrei sa-Ti repet ceea ce stii deja? Vrei sa îti spun cum cel mai întelept dintre noi a domnit asupra noastra de parca ar fi fost prost bâta?
Iata, acesta este om puternic. Da-i coroana!, striga multimea iarasi, în alta epoca si generatie. Si asa, coroana a calatorit tacuta de pe un cap pe altul, dar Tu, Atotputernice, stii cât pretuieste taria sufleteasca a celor înalti si domnia celor puternici. Tu stii cu câta slabiciune au stapânit puternicii împaratiile lor.
Acum am învatat prin patimire ca nu este alt împarat afara de Tine. Sufletul nostru înseteaza de împaratia Ta si de domnia Ta. Ratacind de colo-colo, oare n-am fost destul de defaimati si de raniti, noi, urmasii vii de pe mormintele micilor împarati si împaratii? Noi ne rugam Tie acum sa vii în ajutorul nostru.
Vie împaratia Ta la aratare – Imparatia întelepciunii, a Parintiei si a Puterii Tale! Fie ca acest pamânt, care de mii de ani este câmp de lupta, sa ajunga casa în care Tu sa fii gazda, iar noi – oaspetii Tai. Vino, împarate, tronul gol Te asteapta! Odata cu Tine va veni armonia, iar odata cu armonia – frumusetea. Ne-am saturat de alte împaratii; de aceea Te si asteptam acum, Mare Imparate, pe Tine si Imparatia Ta!

Fie voia Ta precum în cer, asa si pre pamânt

Cerul si pamântul sânt tarinile Tale, Tata. Pe una dintre tarini semeni stele si îngeri, iar pe cealalta – spini si oameni. Stelele se misca potrivit voii Tale. Ingerii cânta la stele, ca la niste harfe, potrivit voii Tale. Dar omul întâlneste alt om si întreaba: Ce este voia lui Dumnezeu?
Pâna când n-are sa stie omul voia Ta? Pâna când se va înjosi înaintea spinilor de la picioarele sale? Tu l-ai facut ca sa fie deopotriva cu îngerii si cu stelele, dar, iata, si spinii sânt mai presus de el.
Dar iata ca omul, daca vrea, poate sa rosteasca numele Tau mai bine decât spinii, deopotriva cu îngerii si cu stelele. Tu, Datatorule al duhului si Datatorule al voii, da-i omului voia Ta.
Voia Ta este înteleapta si limpede si sfânta. Aceasta voie misca cerurile: de ce n-ar misca si pamântul, care fata de cer e ca o picatura într-un ocean?
Voia Ta este înteleapta. Ascult povestea neamurilor trecute, privesc spre cer si stiu ca stelele se misca asa cum s-au miscat mii de ani, întotdeauna dupa aceeasi lege, si ca aduc vara si iarna atunci când trebuie.
Cu întelepciune lucrând, Tu nu esti niciodata ostenit, Tatal nostru. Nici un lucru nebunesc nu-si afla loc vreodata în planul Tau. Tu esti la fel de proaspat în întelepciune si bunatate acum ca si în cea dintâi zi a Facerii, iar mâine vei fi la fel ca astazi.
Voia Ta este sfânta, fiindca e înteleapta si proaspata. Sfintenia este nedespartita de Tine cum sântem noi nedespartiti de aer.
Orice nu este sfânt trebuie sa suie la cer treptat, însa nimic nesfânt nu se pogoara vreodata din cer, de la tronul Tau, Tata.
Noi ne rugam Tie, Sfinte Tata al nostru, sa faci sa rasara cât mai degraba ziua când voia tuturor oamenilor va fi înteleapta, proaspata si sfânta ca voia Ta, si când toate fapturile de pe pamânt se vor misca în împreuna-glasuire cu stelele de pe cer, si când planeta noastra va cânta în cor cu toate minunatele Tale stele:

Doamne, învata-ne!
Dumnezeule, calauzeste-ne!
Tata, mântuieste-ne!

Pâinea noastra cea spre fiinta
da-ne noua astazi

Cine da trup, acela da si suflet, si cine da vazduh, acela da si pâine. Copiii Tai, Daruitorule Milostive, asteapta de la Tine toate cele de trebuinta.
Cine va lumina fetele lor dimineata daca nu Tu cu lumina Ta? Cine va priveghea noaptea asupra rasuflarii lor când dorm daca nu Tu, Cel mai neobosit decât toti strajerii?
Unde am putea sa semanam pâinea de zi cu zi daca nu în tarina Ta? Cu ce am putea sa împrospatam aceasta tarina daca nu cu roua Ta cea de dimineata? Cum i-am da viata daca nu cu lumina Ta si cu vazduhul Tau? Cum am putea sa mâncam pâinea daca nu cu gura pe care ne-ai facut-o Tu?
Cum am putea sa ne bucuram si sa Iti multumim ca sântem hraniti, daca nu prin duhul pe care l-ai suflat în noroiul lipsit de viata si ai facut din el minune, Tu, Cel mai minunat Artist?
Nu ma rog Tie pentru pâinea mea, ci pentru pâinea noastra. Ce folos daca am pâine numai eu, când fratii mei flamânzesc împrejurul meu? Ar fi mai bine si mai drept daca s-ar lua de la mine o asemenea pâine amara a iubirii de sine; mai bine sa rabd de foame împreuna cu fratii mei. Nu poate fi voia Ta sa-ti dea multumita un singur om în timp ce sute Te blesteama.
Tatal nostru, da-ne noua pâinea noastra, ca sa Te slavim într-un glas si sa ne amintim cu bucurie de Tatal nostru Cel ceresc. Astazi ne rugam pentru ziua de astazi.
Ziua aceasta este mare: în ea s-au nascut nenumarate fapturi noi. Nenumarate fapturi noi, care nu au fost ieri si care mâine nu vor fi, se nasc astazi sub aceeasi lumina a soarelui, împreuna cu noi umbla pe una dintre stelele tale si cu noi dimpreuna graiesc Tie: pâinea noastra.
O, Mare Gazda! Oaspetii Tai sântem de dimineata pâna seara, la masa Ta sedem si pâinea Ta asteptam. Nimeni afara de Tine n-are dreptul sa zica: pâinea mea. Pâinea este a Ta.
Nimeni afara de Tine nu are drept asupra zilei de mâine si asupra pâinii de mâine, ci numai Tu si aceia dintre locuitorii pamântului pe care îi poftesti Tu.
Daca e dupa voia Ta ca sfârsitul zilei de astazi sa fie linia despartitoare dintre viata si moartea mea, ma voi pleca în fata voii Tale sfinte.
Daca e voia Ta ca mâine sa fiu din nou tovaras de calatorie al marelui soare si oaspete la masa Ta, voi da din nou multumita Tie, precum o fac zi de zi.
Si ma voi pleca în fata voii Tale iarasi si iarasi, precum fac îngerii din cer, Daruitorule al tuturor darurilor trupesti si duhovnicesti!

Si ne iarta noua gresalele noastre
precum si noi iertam
gresitilor nostri

Mai usor este pentru om sa greseasca fata de legile Tale decât sa le înteleaga, Tata. Dar pentru Tine nu-i usor sa ne ierti greselile daca noi nu-i iertam pe cei care gresesc fata de noi. Fiindca Tu ai întemeiat lumea pe masura si pe rânduiala. Cum ar putea echilibrul acesta sa se pastreze în lume daca ai avea o masura pentru noi si alta pentru aproapele nostru, sau daca ne-ai da pâine în timp ce noi dam aproapelui nostru piatra, sau daca ne-ai ierta pacatele în timp ce noi ne spânzuram aproapele pentru greselile sale? Cum s-ar pastra atunci masura si rânduiala în lume, Pastratorule al legii, Tata?
Si totusi, Tu ne ierti mai mult decât putem noi ierta fratilor nostri. Noi spurcam pamântul în fiecare zi si în fiecare noapte prin faradelegile noastre, în timp ce Tu ne cercetezi în fiecare zi cu ochiul neîntunecat al soarelui Tau si în fiecare noapte trimiti iertarea Ta cea milostiva prin stele, luminosii strajeri de la portile curtii Tale, Imparatescule Tata al nostru!
Tu ne faci de rusine în fiecare zi, Prea-Milostive: fiindca atunci când asteptam pedeapsa, ne trimiti mila; când asteptam tunetele Tale, ne trimiti seara pasnica, si când asteptam întuneric, ne trimiti stralucirea soarelui.
Tu esti întotdeauna mai presus de pacatele noastre si întotdeauna esti maret în rabdarea Ta cea tacuta.
Vai de nebunul care crede ca Te tulbura cu vorbe hulitoare! El e ca un copil care arunca suparat un graunte de nisip în mare ca sa împinga întreaga mare din locul sau.
Dar marea doar încreteste pielea sa pe deasupra si prin puterea sa uriasa întarâta în continuare neputinta copilareasca si suparata.
Iata, toate pacatele noastre sânt de obste si sântem cu totii raspunzatori pentru pacatele tuturor. Drept aceea, nu se afla pe pamânt oameni cu totul drepti, fiindca toti dreptii au de luat asupra lor unele pacate ale pacatosilor. Greu e sa fii om drept fara de prihana, fiindca nu se afla nici un drept care sa nu poarte pe umerii sai macar un pacatos. Dar fa-ma sa înteleg, Tata, cum se face ca cu cât mai multe pacate ale pacatosilor poarta pe umeri dreptul, cu atât este mai drept?
Tatal nostru ceresc, Care trimiti pâine de dimineata pâna seara copiilor Tai si primesti greselile lor ca plata, usureaza povara drept-slavitorilor si lumineaza întunericul pacatosilor!
Pamântul este plin de pacate, dar este plin si de rugaciuni; el este plin de rugaciunile dreptilor Tai de deznadejdea pacatosilor. Oare nu este deznadejdea începutul rugaciunii?
Tu trebuie sa fii biruitor în cele din urma. Imparatia Ta se va întemeia pe rugaciunile dreptilor. Voia Ta va ajunge lege pentru toti oamenii, precum e deja lege pentru îngeri.
Si atunci, de ce ar întârzia Tatal nostru sa ierte pacatele muritorilor, dând astfel pilda de milostivire si de iertare?

Si nu ne duce pre noi întru ispita

Cât de putin îi trebuie omului ca sa-si întoarca fata de la Tine spre idoli!
El e împresurat de catre ispite ca de un vifor, si e neputincios ca spuma unui râu zbuciumat de munte.
Daca-i bogat, îndata cugeta ca este deopotriva cu Tine, sau Te pune mai prejos de el, sau îsi împodobeste casa cu icoanele Tale ca si cu niste obiecte decorative.
Daca raul bate la usa lui, cade în ispita de a se tocmi cu Tine sau de a Te lepada cu totul.
Daca îl chemi sa se jertfeasca, se razvrateste. Daca-l trimiti la moarte, tremura.
Daca-l îmbii cu toate desfatarile pamântului, e în primejdie sa-si otraveasca si sa-si omoare propriul suflet.
Daca descoperi ochilor lui legile purtarii Tale de grija, el cârteste: Lumea e minunata si în sine, si fara Facator.
Ne umple de neliniste lumina Ta, Luminate Tata al nostru, ca pe niste fluturi de noapte. Când ne chemi la lumina, noi dam fuga la întuneric; când sântem pusi în întuneric, cautam lumina.
Inaintea noastra se afla mreaja multor cai, însa ne temem sa mergem pâna la capat pe vreuna din ele, fiindca la orice capat ne asteapta si ne momesc ispite.
Iar calea ce duce la Tine este taiata de multe ispite si de multe, multe prapastii, înainte sa vina ispita asupra noastra, pare ca ne urmezi ca un nor luminos, dar când ispita vine, dispari. Noi ne agitam tulburati si ne punem întrebarea chinuitoare: când ne-am înselat, când am crezut ca esti de fata sau când am crezut ca lipsesti?
In toate ispitele noastre ne întrebam: Tu esti Tatal nostru? Toate ispitele noastre ne aduc în minte aceeasi întrebare pe care tot ce este în jurul nostru ne-o aduce în minte în fiecare zi si în fiecare noapte:
Ce gândesti despre Domnul?
Unde este El si cine este El?
Esti cu El sau esti fara El?
Da-mi putere, Tatal si Facatorul meu, ca sa pot în fiecare clipa, fie ea luminoasa ori întunecata, a vietii mele, sa raspund la fiecare ispita cu putinta unul si acelasi lucru:
Domnul este Domnul. El e acolo unde sânt eu si acolo unde nu sânt eu.
Eu tind întotdeauna patimasa mea inima catre Dânsul si mâinile mele catre sfintele Lui vesminte ca un copil catre Tatal sau Cel iubit.
Cum as putea trai fara El? Asta ar însemna ca pot sa traiesc în acelasi timp si fara mine însumi. Cum as putea sa fiu împotriva Lui? Asta ar însemna ca sânt în acelasi timp si împotriva mea.
Fiul drept urmeaza tatalui sau cu cinstire, pace si bucurie.
Sufla insuflarea Ta în sufletul nostru, Tata, ca sa fim fii drepti ai Tai.

Ci ne izbaveste de cel rau

Cine ne va slobozi de rau daca nu Tu, Tatal nostru?
Cine va întinde mâinile catre copiii ce se îneaca daca nu tatal lor?
Pe cine priveste mai mult curatenia si frumusetea casei daca nu pe stapânul ei?
Tu ne-ai chemat dintru nimic ca sa fim ceva, dar noi legam prietesug cu raul si astfel ne întoarcem în nimic.
Infasuram în jurul inimii noastre sarpele de care ne temem cel mai mult. Din toata puterea noastra strigam împotriva întunericului, dar întunericul traieste în sufletele noastre: microbii întunericului si microbii mortii. Ne luptam într-un glas cu raul, iar raul se strecoara pe tacute în casa noastra; în timp ce noi strigam, raul cucereste pozitie dupa pozitie si ajunge mai aproape de inima noastra.
Stai, Prea-Inalte Tata, stai între noi si rau, si vom înalta inimile noastre, si raul are sa sece cum seaca sub arsita soarelui izvorul de lânga cale. Tu esti cu mult deasupra noastra si nu simti cum creste raul, dar noi ne înabusim sub el. Iata, raul creste în noi pe zi ce trece, sub ochii nostri, si întinde îmbelsugatele sale roade în toate partile.
Soarele ne spune Buna dimineata! zilnic si ne pune întrebarea: ce avem sa-I aratam Marelui nostru împarat? Si noi Ii aratam doar vechile roade stricate ale raului. Dumnezeule, oare nu e tarâna cea nemiscata si fara viata mai curata decât omul care se afla în slujba raului?
Iata, ne-am zidit casele si castelele prin vai si gropi ale pamântului. Tie nu-Ti va fi greu sa poruncesti râurilor Tale sa înece toate aceste vai si toate aceste gropi, curatând pamântul de oameni si de faptele lor cele rele.
Dar Tu esti mai presus de mânia noastra si de sfaturile noastre. Daca ai asculta sfaturile omenesti, ai fi nimicit lumea pâna la temelii si Te-ai fi îngropat pe Tine Insuti în ruine.
O, Cel mai întelept dintre toti tatii! Tu totdeauna zâmbesti în frumusetea si nemurirea Ta cea dumnezeiasca si, iata, din zâmbetul Tau cresc stele! Intotdeauna prefaci zâmbind raul nostru în bine si altoiesti pomul binelui pe pomul raului, si astfel vindeci cu rabdare Gradina Raiului cea lasata în parasire de catre noi. Tu cu rabdare vindeci si cu rabdare zidesti. Cu rabdare zidesti a Ta împaratie a binelui, Imparatul si Tatal nostru. Ne rugam Tie: slobozeste-ne de rau si umple-ne de bine, Tu, desavârsita desertare de rau si umplere de bine.

Ca a Ta este Imparatia

Stelele si soarele sânt cetateni ai împaratiei Tale, Tata. Inscrie-ne si pe noi în aceasta oaste stralucitoare.
Planeta noastra este mica si întunecata, dar este lucrul Tau, zidirea Ta si insuflarea Ta. Cum poate sa iasa din mâinile Tale ceva care nu e mare? Totusi, prin micimea si întunecarea noastra, noi facem mic si întunecat locul salasluirii noastre. Da, pamântul este mic si întunecat de câte ori îl socotim împaratie a noastra si când ne închipuim ca niste nebuni ca sântem împarati ai ei.
Iata, între noi sânt multi care au fost împarati pe pamânt si care acum, stând pe ruinele tronurilor lor, se mira si întreaba: Unde sânt împaratiile noastre? Si multe sânt împaratiile care nu stiu ce s-a întâmplat cu împaratii lor. Fericit omul care priveste prin nori si sopteste graiuri pe care le aud: A Ta este Imparatia!
Ceea ce numim împaratia noastra pamânteasca e plin de viermi si e trecator ca basicile pe un râu adânc. O gramada de tarâna pe aripile vântului! Numai Tu ai adevarata împaratie si numai Imparatia Ta are Imparat. Ia-ne de pe aripile vântului, Milostive împarate, mântuieste-ne de pe aripile vântului! Si fa-ne cetateni ai vesnicei Tale Imparatii, aproape de stelele si de sorii Tai, aproape de îngerii si de arhanghelii Tai, da, aproape de Tine, Tatal nostru!

Si puterea

A Ta este puterea, fiindca a Ta este Imparatia. Asa-numitii împarati sânt neputinciosi. Singura lor putere împarateasca sta în titlurile lor împaratesti, ce sânt de fapt doar titlurile Tale. Ei ratacesc prin tarina, si tarina merge unde vrea vântul. Sântem pribegi, umbre si tarâna miscatoare. Dar si când ratacim si ne miscam, tot prin puterea Ta o facem. Prin puterea Ta fiintam si prin puterea Ta vom via. Daca omul face binele, îl face prin cu puterea Ta, prin Tine; iar daca face raul, îl face cu puterea Ta, însa prin sine. Tot ce se face, se face cu puterea Ta, folosita bine sau rau, întru întelegere sau fara de întelegere. Daca omul foloseste puterea Ta dupa voia Ta, Tata, atunci puterea Ta este a Ta; iar daca omul foloseste puterea Ta dupa voia sa, atunci puterea Ta se cheama a lui si este rea.
Eu zic, Doamne, ca atunci când Tu faci ce vrei cu puterea Ta, ea este buna, însa când cersetorii, care au împrumutat putere de la Tine, se trufesc facând ce vor cu puterea Ta ca si cum ar fi a lor, ea este rea. Si astfel, exista un singur stapân, dar sânt si oameni ce întrebuinteaza în chip samavolnic puterea Ta, da, întrebuinteaza particele ale puterii Tale, pe care cu milostivire o dai cu împrumut de la masa Ta cea bogata acestor muritori saraci de pe pamânt. Cauta spre noi, Puternicule Tata, cauta spre noi si nu te grabi sa trimiti puterea Ta tarânii pamântesti pâna ce nu va pregati doua odai ca sa Te încapa: buna-voirea si smerenia – buna-voirea ca sa întrebuinteze spre bine darul împrumutat de la Dumnezeu si smerenia ca sa-si aduca aminte întotdeauna ca toata puterea din lume este a Ta, Mare Datatorul de putere. A Ta este puterea sfânta si înteleapta – dar când se afla în mâinile noastre, puterea Ta este în primejdie sa se spurce si sa ajunga ne-sfânta si nebuneasca.
Tata, Carele esti în ceruri, ajuta-ne sa cunoastem si în fiecare zi sa facem un singur lucru: sa stim ca toata puterea este a Ta si sa întrebuintam puterea Ta dupa voia Ta. Iata, sântem nefericiti, fiindca am despartit ceea ce-i de nedespartit la Tine: am despartit puterea de lumina, si am despartit puterea de dragoste, si am despartit puterea de credinta, si în cele din urma – iar asta este pricina cea dintâi a caderii noastre – am despartit puterea de smerenie. Tata, uneste, rugamu-Te, ceea ce fiii Tai nebuneste au despartit. Ne rugam Tie: ridica la cinstea cea dintâi puterea Ta, care a fost lasata în parasire si necinstita: fiindca, iata, oricum am fi, sântem copiii Tai.

Si slava, în vecii vecilor

A Ta e slava cea împreuna-vesnica cu Tine, Tatal nostru Imparatesc. Ea tine de fiinta Ta si nu atârna de noi. Nu este slava din vorbe ca slava a muritorilor, ci este din aceeasi esenta netrecatoare ca si Tine. Da, ea este nedespartita de Tine cum e lumina nedespartita de soarele fierbinte. Cine a vazut mijlocul si marginea slavei Tale? Cine a ajuns slavit fara sa atinga Slava Ta?
Slava Ta cea stralucitoare ne înconjoara din toate partile si ne priveste în tacere, parte zâmbind, parte mirându-se de framântarile si de cârtirea noastra omeneasca. Iar când tacem, cineva ne sopteste în taina: sânteti copii ai Tatalui slavit.
O, cât este de dulce aceasta slavita soapta!
Ce am putea dori mai mult decît sa fim copiii slavei Tale? Nu e aceasta îndeajuns? Fara îndoiala, este îndeajuns pentru o viata adevarata. Dar, iata, oamenii vor sa fie tati ai slavei. Iar acesta e începutul si culmea nenorocirii lor. Ei nu se multumesc sa fie copii si partasi ai slavei Tale, ei vor sa fie tati si purtatori ai slavei Tale. Si totusi, Tu esti singurul Tata si singurul purtator a toata slava. Multi sânt cei ce folosesc în chip rau slava Ta si multi sânt cei ce se amagesc pe sine. Nimic nu e atât de primejdios ca slava în mâinile muritorilor.
talcuire-tatal-nostru-nicolae-velimiroviciTu arati slava Ta, iar oamenii se cearta în jurul ei. Slava Ta este fapt, iar slava omeneasca este cuvânt. Slava Ta zâmbeste si mângâie totdeauna, slava omeneasca despartita de Tine înfricoseaza si ucide. Slava Ta hraneste pe cei saraci si îndruma pe cei blânzi, slava omeneasca desparte de Tine. Ea este cea mai buna unealta satanei.
Ce caraghiosi sânt oamenii când încearca sa-si faca slava afara de Tine si despartiti de Tine!
Fost-a un nebun care ura soarele si încerca sa afle un loc ferit de lumina soarelui, care sa fie al lui. El a cladit o coliba întunecoasa si n-a facut ferestre, si a intrat în ea, si statea în bezna, si se bucura ca s-a izbavit de marele izvor al luminii. Astfel de nebun si astfel de cetatean al întunericului este cel care se straduie sa-si faca slava afara de Tine si despartiti de Tine, Nemuritorule Izvor al Slavei!
Nu exista slava omeneasca, la fel cum nu exista putere omeneasca. A Ta este puterea si a Ta este slava, Tatal nostru. Daca nu le împrumutam de la Tine, nu le avem, si ne ofilim ca frunzisul uscat despartit de pom si împrastiat dupa bunul plac al vântului.
Sa fim multumiti, ca sa ne numim copii ai Tai. Nu este cinste mai mare în cer sau  pe pamânt decât aceasta.
Ia de la noi împaratiile noastre, puterea noastra si slava noastra. Tot ce am numit vreodata al nostru zace în ruine. Ia de la noi ce era al Tau dintru început.
Intreaga noastra istorie a fost o straduinta nebuneasca de a fauri împaratia noastra, puterea noastra si slava noastra, încheie grabnic vechea noastra istorie, unde ne-am luptat sa ajungem stapâni în casa Ta, si deschide o istorie noua, unde ne vom trudi ca sa ajungem slugi în casa care este a Ta. Iata, mai bun si mai slavit lucru este a fi sluga în împaratia Ta decât a fi cel mai mare dintre împarati în împaratia noastra.
Drept aceea, fa-ne, Tata, slugi ale împaratiei Tale, puterii Tale si slavei Tale, în neam si în neam si în toti vecii.
Amin!

Sursa: „Tâlcuire la Tatăl nostru”, Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei, Editura Predania, 2005, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas 

DESCARCÄ PDF

Stareţul Tadei de la Vitovniţa rostind rugăciunea lui Iisus (audio)

Rugăciunea lui Iisus / Исусову молитву
Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! (în forma sa prescurată)
Господи Иисусе Христе, Сине Божиј, помилуј мја!

Mănăstirea Ostrog, Muntenegru [reportaj tv]

Author: Vladica Jovancic
Camera: Vladan Damnjanovic
Video editing: Darko Petrovic
Production by NTV, September 2011.

Serbia by Bosko Savkovic [video]

Нови промотивни филм о Србији, аутора Бошка Савковића:
„Србија – Једно путовање безброј доживљаја”.

New promotional video clip about Serbia by Bosko Savkovic: „Serbia – One Journey – Million impressions”

Ce credea Sfântul Nicolae Velimirovici despre concursurile de miss

St Nicholas of Zhicha

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)
Scrisoarea a 105-a. Unei mame, despre concursurile de miss

Îmi aduceţi la cunoştinţă, cu prostească bucurie, că fiica Dvs. a fost aleasă Miss. Ca şi cum aţi aştepta să vă şi felicit. Mie îmi e ruşine şi să scriu despre acest lucru, iar în loc de felicitări vă fac cunoscută profunda mea compătimire. Nu ştiu de ce mai spuneţi în scrisoare: „Pentru fiica mea, ca fată educată, lucrul acesta este foarte măgulitor”. Căci, ce se poate spune despre educaţi şi needucaţi în zilele noastre? Între numeroasele crize contemporane, criza educaţiei este una dintre cele mai importante. Cine ştie care poate fi numită cu mai mult temei educată: o damă de la oraş sau o ciobăniţă sfioasă de la munte! În această privinţă nu se va ajunge la o înţelegere până ce nu ne vom întoarce la concepţia despre educaţie a poporului şi nu vom spune, în armonie cu multele milioane de glasuri ale poporului: educat (obrazovan) este cine are obraz. Iar cine nu are obraz nu este educat, oriunde ar locui, orice poziţie ar ocupa şi orice grămadă de cunoştinţe ar avea în cap.

În satele noastre din Şumadia, despre frumuseţe se şopteşte, iar despre caracter se vorbeşte cu voce tare. Asta vine din adânca conştientizare de către popor a faptului că frumuseţea este un lucru trecător şi care nu depinde de om, în vreme ce caracterul este un lucru netrecător şi care depinde de om. Ştiţi, oare, cântecul popular despre Miliţa fecioara? Ce minunat le-a răspuns unor linguşitori:
Nu-s din iele ca să adun norii,
Ci-s fecioară să privesc în faţă!

eric-morley-at-an-early-miss-worldConcursurile moderne de Miss sunt un obicei al vechilor popoare latine. În fapt, este doar un comerţ abil disimulat cu prostituate. Aţi urmărit soarta multelor Miss din Europa? Ce trist! Căsnicii stranii, copii din flori – sărmanii copii! –, procese senzaţionale între soţi, sinucideri. Iată-vă rubrica la care sunt înscrise de obicei „reginele frumuseţii”! Oare şi fiica Dvs… Mai bine i-aţi fi dat să citească actul despre moartea eroică a tatălui ei în Ţer-Planina decât să o fi expus la un concurs pestriţ şi primejdios. Cine vă poate garanta că marea Dvs. bucurie nu se va preface grabnic într-o nespusă întristare şi în ruşine – ruşine că vă veţi închide în cameră şi vă veţi ascunde faţa cu mâinile de lumina soarelui? Şi veţi şti că vecinii chicotesc răutăcios, şi asta vă va rupe şi mai mult inima.

Dintre toate ispitele cu care omul are a se măsura în sine însuşi, frumuseţea este, oricum, cea mai anevoie de biruit. Ea a fost biruită de sfânta Ecaterina şi Varvara şi Anastasia şi Parascheva şi multe altele, care au cunoscut în sine o frumuseţe mai înaltă decât cea de pe sine. Dar va putea, oare, să o biruie fiica Dvs., care este lipsită de o vedere duhovnicească puternică şi care s-a expus o dată de bunăvoie la târgul frumuseţii? Să nu dea Dumnezeu, Puternicul! Căci frumuseţea este un gheţar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc. Negustorii americani de filme au născocit – cu totul din capul lor, mai mult pentru comerţ – că Iuda vânzătorul era cel mai frumos dintre cei doisprezece apostoli. Asta, fireşte, nu se poate dovedi cu nimic în lume afară, poate, de sfârşitul lui Iuda.

Precum aţi auzit şi aţi citit negreşit, sfârşitul Iui a fost asemănător cu cel al unora dintre reginele şi regii moderni ai frumuseţii. Acest „frumos” Iuda, după ce L-a vândut pe Fiul lui Dumnezeu, s-a coborât la pârâu şi s-a spânzurat. Şi aruncând argintii în templu, a ieşit şi s-a spânzurat.

Cine merge la plimbare cu diavolul departe, greu se mai întoarce la calea dreaptă. Ce să vă sfătuiesc ? Măritaţi-vă fiica cât mai degrabă, şi cu cât mai modest, cu atât mai bine. Cu un brutar sau cu un cizmar. Fireşte, dacă acel om cinstit se va hotărî să ia asupra sa o răspundere ca aceasta. Aşa puteţi trage nădejde că veţi trăi să vă bucuraţi de nepoţi legiuiţi, şi veţi da mulţumită lui Dumnezeu. După atotputernicia Sa, Făcătorul îl poate opri pe om ca să nu cadă pe calea lunecoasă pe care a apucat-o din neştiinţă ori slăbiciune. Fie ca El să vă stea într-ajutor Dvs. şi celor pe care îi iubiţi cel mai mult pe lume – copiilor Dvs.

Din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002
Se va prelua cu precizarea sursei Serbia Ortodoxă

Fotografie rară cu doi Sfinţi: Ioan Maximovici şi Justin Popovici

Seminary students with instructors, Archbishop St. John Maximivitch and St. Justin Popovich in center, 1933

Teologii seminarişti de la Bitolia (Macedonia) în anul 1933, având în centru doi dintre profesorii lor, Sf. Ioan Maximovici (stg.) şi Sf. Justin Popovici (dr.).

SfIoanMaximoviciSf. Ioan Maximovici. Cei ce cunosc mai în amănunt Viaţă Sf. Ioan Maximovici, ştiu că Mihail (viitorul arhiepiscop Ioan) era de fel din Harkov, din sudul Rusiei, dar în 1921, în timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreună cu întreagă familie. În 1925 a absolvit facultatea de teologie. În 1926 a fost tuns în monahism şi hirotonit că ierodiacon în mănăstirea Milkovo, luând aşadar numele de Ioan. La sfârşitul aceluiaşi an părintele Ioan a fost hirotonit că ieromonah. Întru anii 1929-1934 a fost profesor şi diriginte la Seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitolia. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. Întru anii 1929-1934 a fost profesor şi diriginte la seminarul, teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitolia, din această perioada datând şi imaginea de mai sus. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. A fost trimis iniţial în China, în eparhia Shanghaiului.

SfJustinPopoviciCuv. Justin Popovici. După ce a finalizat liceul, a urmat Seminarul din Belgrad. Mitropolitul Dimitrie al Serbiei îl tunde în monahism, dăruindu-i numele Justin (Blagoje era numele de botez), de la Sfântul Justin Martirul şi Filosoful. Ajunge la studii în Rusia, la Sankt Petersburg, iar mai târziu îşi va continuă studiile la Oxford, în Anglia. De aici va ajunge la Atena, unde va avea posibilitatea să studieze Dogmatică Ortodoxă şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Îşi va susţine teza de doctorat la profesorul Ioannis Karmiris, în anul 1926, cu tema: „Problema persoanei şi cunoaşterii la Sfântul Macarie Egipteanul. Revenit în Serbia, va preda la Seminariile Teologice din Sremski Karlovti şi Bitolia.  Mai apoi va fi promovat că asistent şi apoi conferenţiar la Catedră de Dogmatică a Facultăţii de Teologie din Belgrad, după publicarea a două volume din Dogmatică să, în anul 1930. Din mărturiile scrise ale profesorului Georges Florovski şi ale episcopului Nicolae Velimirovici, reiese că Dogmatică părintelui Justin s-a predat la unele universităţi din America.

În viaţă Cuviosului Justin se spune că acesta a fost coleg la seminarul din Bitolia cu Sfântul Ioan Maximovici. Cuviosul Justin spunea despre el că a fost un om deosebit, o personalitate de excepţie şi că l-a certat pentru că toată noaptea nu dormea şi se ruga, iar apoi, dimineaţă, venea la ore adormit şi elevii radeau de el. „Iată, părintele Ioan cât este de adormit!” El l-a rugat pe Sfântul Ioan să aţipească şi el un pic noaptea că altfel va face şcoală de râs.

La momentul realizării acestei fotografii, Părintele Ioan avea 37 de ani, iar Părintele Justin avea 39 de ani. Amândoi, la bună vreme după fericirea lor adormire, au fost canonizaţi de către Biserică – Sf. Ioan în 1994, iar Sf. Justin în 2010.

Fericiţi elevii seminarişti ai acelor timpuri şi locuri care au avut binecuvântarea unor astfel de profesori sfinţi!

Arhivă foto Laurenţiu Dumitru / Se va prelua cu precizarea sursei Serbia Ortodoxă