Category Archives: Interviuri

Interviu: Mitropolitul Naum al Strumiţei

Naum

Interviu: Mitropolitul Naum al Strumiţei pentru ziarul „Dnevnik”

Ce ar trebui să ştie omul contemporan despre viaţa duhovnicească?

Viaţa duhovnicească este bucurie de nedescris, garanţia plinătăţii pentru fiecare dorinţă a noastră de iubire, libertate, relaţie personală, cunoaştere şi veşnicie. Viaţa duhovnicească este ultima speranţă, mângâiere şi medicament pentru omul contemporan – pierdut, gol, chinuit şi înspăimântat de eşecurile permanente, de patimi, de păcat, de boală, de demonul care îl urmăreşte şi de moarte. Fiecare nefericire reiese dintr-o viaţă neduhovnicească sau dintr-o viaţă duhovnicească dusă greşit. Toţi avem nevoie de viaţă duhovnicească şi de îndrumare duhovnicească. Învăţătorul duhovnicesc este omul purtător şi martor al energiei Sfântului Duh.

Din păcate foarte puţin cunoaştem moştenirea noastră duhovnicească. De acest lucru suntem vinovaţi toţi câte puţin, însă răspunderea personală este cea mai mare. Trăim pe vulcan sub picioarele noastre, dar căutăm lumina şi căldura în focare îndepărtate şi îndoielnice. Normal, sincer şi cinstit este ca mai întâi să se respecte, cunoască şi verifice tradiţia duhovnicească proprie şi după aceea şi tradiţiile duhovniceşti străine, dacă există trebuinţă de acest lucru.

Secolul douăzeci şi unu este secolul comunicaţiilor rapide şi al informaţiilor uşor accesibile; secolul mijloacelor de informare tipărite şi electronice. Totalitatea experienţei în viaţa duhovnicească ortodoxă este scrisă de sfinţii părinţi asceţi. Astăzi, într-un volum mare ea este accesibilă în formă tipărită şi în formă electronică şi în limba macedoneană. Deajuns este să avem conectare pe internet în casa noastră. Chiar şi cu părintele duhovnicesc putem să ne sfătuim cu ajutorul telefonului mobil sau internetului. Experienţa citită şi auzită întotdeauna poate să se verifice în practică, prin experienţă personală.

Ceea ce aş dori în mod special să accentuez, verificat îndeajuns şi prin experienţa personală, este existenţa ordinei minunate şi a armoniei în viaţa şi nevoinţa duhovnicească ortodoxă. După părinţii asceţi există trei nivele (sau trepte) ale creşterii duhovniceşti legate de starea inimii ca centru duhovnicesc al omului: ”curăţirea inimii de patimi”, „iluminarea minţii” şi „îndumnezeirea persoanei”. La aceste trei trepte, în mod armonios se leagă viaţa duhovnicească în totalitate. Rânduiala armonioasă clar aşezată, verificată şi mărturisită nu suportă improvizaţie. Dacă nu ducem o viaţă duhovnicească în conformitate cu Tradiţia sfinţilor părinţi, adică dacă improvizăm în loc să parcurgem în mod corect drumul de la curăţirea inimii de patimi până la dobândirea darului rugăciunii inimii şi iluminare, atunci trebuie să fim siguri că mare parte din ceea ce ni se întâmplă, despre care noi credem că este trăire duhovnicească, în esenţă cade în categoria „firesc”.

La ce vă gândiţi când menţionaţi ordine şi armonie în viaţa duhovnicească?

Precum am menţionat, sunt recunoscute trei nivele în creşterea duhovniceasă a personalităţii fiecărui om: curăţire, luminare şi îndumnezeire. Fiecărui nivel al creşterii duhovniceşti specificat mai înainte îi corespunde un fel stabilit al rugăciunii şi al procesului interior de luminare. După aceea, la fiecare nivel se derulează o relaţie duhovnicească stabilită, specifică şi diferită pentru fiecare treaptă, a fiului duhovnicesc cu părintele duhovnic. În funcţie de nivelul duhovnicesc la care se află omul, în mod diferit şi cu forţă diferită el Îl mărturiseşte pe Dumnezeu. Există trei trepte ale cunoaşterii de Dumnezeu, etc… Nimic din cele specificate nu se pot sări sau scăpa din vedere. Toate sunt legate între ele în mod armonios şi desăvârşit.

serb22Ne veţi explica ceva mai mult despre felurile rugăciunii?

Mai întâi să vedem ce fel de rugăciune corespunde fiecărui nivel. După felul rugăciunii pe care o are, fiecare om poate să-şi determine treapta sau nivelul creşterii duhovniceşti la care se află. La primul nivel, adică în nevoinţa de curăţire a inimii de patimi şi de urmările păcatului, la care se află cei mai mulţi dintre creştini, caracteristică este rugăciunea rostită cu gura sau cu mintea, pe care nevoitorul trebuie mereu să se trudească să o rostească cu buzele, şoptit sau în sine. După aceea, mintea cu smerenie şi plâns, se adună în cuvintele rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)”, iar ca schimbare în minte, este vizibilă curăţirea şi iluminarea energiei sale.

La cel de-al doilea nivel, numit luminarea minţii, nivel la care se află foarte puţină lume, cel mai adesea monahi, caracteristică este rugăciunea minţii şi a inimii, pe care nevoitorul cu ajutorul cuvântului interior o rosteşte neauzit în inima sa. În acelaşi timp, mintea cu smerenie şi cu plâns, adunată în inimă, se concentrează la cuvintele rugăciunii şi omul nu ştie nimic altceva în afară de Dumnezeu înăuntrul său. La acest nivel este de observat deschiderea inimii şi curăţirea şi luminarea esenţei minţii, care se află în ea (în inimă), precum şi transfigurarea corespunzătoare a trupului.

La cel de-al treilea nivel din creşterea duhovnicească, care se numeşte îndumnezeire şi a sufletului şi a trupului unei persoane, este caracteristică rugăciunea neîncetată a minţii şi a inimii – stare pe care o atinge unul în fiecare generaţie. În starea harică a rugăciunii neîncetate a minţii şi a inimii, când vrea Dumnezeu, se întâmplă ceva denumit de către părinţi in literatura ascetică „extaz” sau „răpirea minţii” şi „vedere a luminii dumnezeieşti nezidite”. Atunci, ascetul cu simţurile sale trupeşti transfigurate, poate să vadă ceea ce pentru ochiul omului obişnuit este ascuns, se umple cu lumină dumnezeiască, iubire şi bucurie şi i se descoperă tainele veacului de acum şi al celui viitor. Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu nu îi lasă pe Sfinţii Săi continuu în această stare pentru ca ei să poată, cu experienţa şi cunoaşterea lor să slujească Bisericii. Atingerea celui de-al treilea nivel se presupune că este cea mai desăvârşită cunoaştere de Dumnezeu.

Această rânduială este valabilă şi pentru clerici cu ocazia alegerii lor?

Conform tradiţiei bisericeşti, atribuirea cinurilor preoţeşti trebuie să corespundă celor trei trepte ale creşterii duhovniceşti. Există trei trepte în cinul preoţesc: de diacon, de prezbiter, de episcop. Aceste trei trepte corespund celor trei trepte ale creşterii duhovniceşti: „curăţirea inimii” (praxia), „luminarea minţii” (theoria) şi „îndumnezeirea” (theologia). Cel care este la treapta curăţirii de patimi şi o parcurge în mod corect sub călăuzirea părintelui duhovnicesc, poate să dobândească cinul de diacon. Cel care a atins treapta luminării minţii poate să fie hirotonit prezbiter. Cel care a atins treapta îndumnezeirii poate să fie Episcop.

De unde reies atunci multele probleme ale Bisericii Ortodoxe, în pofida unei astfel de rânduieli şi armonii care, precum spuneţi, dominează în viaţa ei duhovnicească?

Chiar din necunoaşterea şi nerespecterea rânduielii şi armoniei care domnesc în viaţa duhovnicească. Această neştiinţă, nerespectare şi relativizare a rânduielilor duhovniceşti, mai ales cu ocazia hirotonirii în cele trei cinuri preoţeşti – de diacon, de prezbiter şi de episcop, cauzează urmări negative serioase în viaţa bisericescă şi mai larg. Astfel, des se întâmplă ca cineva care nu este iluminat să devină prezbiter sau episcop, să devină părinte duhovnicesc şi să călăuzească poporul. Atunci se îndeplinesc cele spuse în Evanghelie: orbul călăuzeşte orbii. Şi nu există nici un fel de progres în viaţa Bisericii. Dacă cineva nu a atins iluminarea, însuşi, cum atunci le va explica celorlalţi in ce fel să parcurgă drumul curăţirii de patimile sale şi in ce fel să se apropie de luminare? Dacă inima este închisă pentru rugăciunea minţii şi a inimii, acest lucru este semn că este închisă de o anumită patimă. Când inima se eliberează – într-o măsură însemnată – de patimi atunci aceasta se deschide pentru minte şi omul dobândeşte darul rugăciunii minţii şi a inimii. Când mintea în rugăciune stă în inimă, aceasta se transfigurează de către harul dumnezeiesc al sfântului Botez, prezent acolo, şi în acest fel se iluminează. Dacă nu satisfacem patima, aceasta slăbeşte şi se stinge. Când satisfacem patima, aceasta se măreşte şi ne îmbată. Dacă omului bolnav de iubirea de slavă deşartă îi dăm o oarecare autoritate doar îl îmbolnăvim şi mai mult.

Nu există nimeni care să fie potrivit cu cele spuse mai sus?

Sunt dator să transmit ceea ce spun Sfinţii Părinţi, însă nu ca să jignesc sau să judec pe cineva – de aceea, înainte de toate singur mă osândesc – ci ca să se lumineze întunericul neştiinţei. Când omul ştie că nu este vrednic de cinul pe care îl poartă, că nu este vrednic de puterea pe care a dobândit-o în Biserică, atunci el va gândi mai smerit despre sine şi nu va indeparta, prin comportarea sa deşartă şi egoistă, oamenii din Biserică. Acelaşi lucru este valabil pentru toţi din Biserică. Dacă am şti că fără rugăciunea minţii şi a inimii nu avem şi minte iluminată. nu am fi îndrăznit aşa de uşor să aducem învinuiri publice despre problemele Bisericii sau nechemaţi, fără să ceară de la noi funcţia şi rolul nostru în Biserică, să preluăm anumite acţiuni care după aceea doar înrăutăţesc situaţia şi aşa destul de complicată. Ce fel de răspuns vom da după aceea în faţa Lui Dumnezeu despre această uşurinţă în gândire şi paguba făcută? Oare Sfinţii Părinţi degeaba au vieţuit în mănăstiri şi în pustie, ani îndelungaţi, pană să se cureţe de patimile lor şi pană să-şi lumineze mintea lor, şi după aceea, la chemarea Bisericii s-au întors în lume ca să le ajute semenilor lor? De aceea ei sunt sfinţi, iar noi nu! Astăzi, noi năzuim către o duhovnicie-instant. Cu câteva cărţi citite sau cu trei – patru ani petrecuţi în mănăstire, sau în şcoala theologică, gândim despre noi că suntem ceva mare, că ştim foarte multe şi că suntem chemaţi să facem ceva în Biserică. Nu! Singurul lucru pentru care suntem toţi chemaţi, fără excepţie, este pocăinţa, cu alte cuvinte o schimbare a minţii, adică să ne curăţim de patimile noastre (iubirea de sine, iubirea de argint şi cea mai mare – iubirea de slavă deşartă) şi să dobândim darul rugăciunii minţii şi a inimii şi iluminarea. Dacă dobândim acest dar dumnezeiesc, restul este uşor.

Care este adevăratul motiv al prelungirii conflictului dintre Biserica Ortodoxă Macedoneană şi Biserica Ortodoxă Sârbă, ai cărui martori suntem în ultimii ani?

Conflictul extern şi public între Episcopii celor două sau chiar mai multe Biserici, mai ales când motivele nu sunt chestiuni esenţial-canonice şi dogmatice, este urmarea neluminării, adică patima de către care, mai mult sau mai puţin, sunt robiţi înlăuntru. Aceea patimă este întotdeauna iubirea de slavă deşartă – dorinţa de putere şi slavă. Dacă scoatem unul câte unul toate bandajele cu care este acoperită problema, chiar dacă ar fi ele colorate canonic sau liturgic, sau legate de etnofilie sau politică, la final vom ajunge la esenţă, care este iubirea de slavă deşartă a persoanelor concrete. Patima pentru puterea şi slava lumească este nedespărţită de neluminare precum şi de demonul legat de ea.

În ceea ce priveşte cele întâmplate între B.O.M. şi B.O.S., le este tuturor clar faptul că, totuşi, nu Episcopii B.O.M. sunt cei care atentează la teritorii statale străine şi la un popor străin, ci, după puterile duhovniceşti proprii, se îngrijesc de credincioşii săi. Poate că fiecare dintre noi separat, ca om, are slăbiciunile sale, însă noi nu facem mişcări politice greşite cu astfel de urmări distructive precum unii Episcopi sârbi – care îşi însuşesc cu îndărătnicie poporul macedonean şi îl neagă în dauna unităţii bisericeşti şi în dauna mărturisirii generale în lume a Lui Dumnezeu-Omul Hristos. Se poate chiar spune că din punct de vedere administrativ am renunţat la anumite părţi din poporul nostru care acum se află pe teritoriile statelor vecine şi sub jurisdicţia Bisericilor locale de acolo, doar pentru pace în Biserică. Din acelaşi motiv mereu respingem cererile de a ajuta la formarea organizaţiei bisericeşti pe un teritoriu sub jurisdicţia B.O.S. (R. Muntenegru).

Există vreo încălcare a canoanelor în acest caz ?

Aceiaşi Episcopi (câţiva) influenţi ai B.O.S. au întrerupt unilateral dialogul cu noi, nu din cauza neînţelegerii în jurul canoanelor ci din cauza neacceptării numelui – Biserica Ortodoxă Macedoneană. Toate problemele esenţiale liturghice şi canonice au fost în acord cu ultimul document de lucru al celor două comisii pentru dialog, în afară de problema numelui. Poate cineva din comisia sârbă pentru dialog să-mi indice în jurul cărei probleme canonice nu am fost de acord? Normal, nu există aşa ceva, în afară de problema numelui. De aceea, şi acesta a fost al cincilea document de lucru la rând, însă primul care a fost semnat. Problema lor cu numele Bisericii noastre indică imediat natura pur politică a acestei dispute. Invocarea unei anumite încălcări a canoanelor Bisericii în contextul conflictului bisericesc şi politic reciproc este o intenţie rea, obişnuită în lupta psihologică de dobândire de oameni credincioşi (însă neînvăţaţi) de partea lor.

Dialogul trebuie să continue de acolo de unde este oprit, cu scopul de a găsi o modalitate de a depăşi imediat neînţelegerea dintre noi, şi nu să ne întoarcem la ceea ce a fost. Când ne-am aşezat deja la masa de dialog şi ne-am pus de acord în jurul problemelor principale, mare este paguba de a ne întoarce de unde am plecat. Şi nu doar aceasta, însă noi avem şi datoria morală, întărită şi cu semnături episcopale, de a găsi soluţia pe care o va accepta şi Soborul BOS şi Sinodul BOM. Suntem aproape de acest lucru. Aventura ce se întâmplă între timp nu ar trebui să fie un obstacol, pentru oamenii serioşi, în a continua.

Dacă mai există încă astfel de oameni, care vor să ne întoarcă, care susţin că o oarecare nerespectare a canoanelor este problema, îi vom întreba care este mai mare neîmplinire a regulilor bisericeşti: trecerea de la deja recunoscuta autonomie în 1959 la autocefalie în 1967 (conform cu trebuinţele pastorale ale Bisericii noastre locale, conform canonului 34 al Sfinţilor Apostoli şi conform cu continuitatea istorică bisericească) fără aprobarea politică a autorităţii centrului bisericesc administrativ – ceea ce am făcut noi; sau abordarea greşită din punct de vedere pastoral – lucrul pe care îl fac ei? Chiar şi întregul adevăr să fie de partea lor, cum îl vor transmite şi preda poporului macedonean, nerespectându-i numele şi indentitatea şi încălcând continuu demnităţile şi cele mai de bază drepturi ale omului? Respectarea necondiţionată a unui anumit nume şi a unei identităţi este un principiu de bază pastoral bisericesc şi o condiţie prealabilă pentru comunicaţie! „Amin-ul” liturgic al poporului credincios, care în acest caz a fost şi va fi susţinătorul noastră şi nu a lor, este principalul corectiv theologic al tuturor eşecurilor pastorale, şi contemporane şi viitoare.

Există o soluţie bisericească a problemei?

Autonomia recunoscută în anul 1959 din partea BOS însemna că BOM are Sinodul său, Întâi-Stătătorul său şi dreptul la alegere liberă a Episcopilor săi, precum şi regulamentul său şi autoritate judiciară bisericească superioară proprie. De aceea trecerea administrativă de la autonomia recunoscută deja la autocefalie, totuşi, nu este un motiv teologic şi bisericesc suficient pentru întreruperea unilaterală a comuniunii liturgice. Mai ales nu în perioada prigoanei subtile a Bisericii, în care trăim. Nici Biserica sârbă nu pierde nimic din plinătatea sa cu acest lucru, şi nici Bisericii noastre nu i se va adăuga ceva. Întreruperea împreună-slujirii în acest caz înseamnă luarea unei măsuri liturgice împotriva unui act pur administrativ. Aceasta este o reacţie bisericească necorespunzătoare şi neîndreptăţită theologic. Aceasta este un cin politic şi nu pastoral. Arhiepiscopul BOM nu a încetat niciodată să-l pomenească la Sfânta Liturghie pe Patriarhul BOS şi pe ceilalţi Patriarhi, şi nici nu am încetat vreodată să căutăm unitatea liturgică cu ei. De aceea, împreună, ca Episcopi, trebuie cât mai repede să ne depăşim pe noi înşine (să ne pocăim), şi prin iertare şi împăcare reciprocă să restabilim şi unitatea liturgică vizibilă, adică slujirea împreună a Episcopilor BOM cu Episcopii BOS la Sfânta Liturghie, chiar şi fără să soluţionăm mai înainte toate problemele reciproce deschise spre bucuria întregii Biserici, cereşti şi pământeşti. Primii creştini îşi rezolvau toate problemele în interiorul unei comuniuni în rugăciune, adunaţi la Sfânta Liturghie. Şi probleme mult mai complicate în istoria Bisericii, chiar şi astfel de probleme care au afectat dogmele, au fost depăşite prin menţinerea şi neîntreruperea slujirii împreună. Un exemplu răsunător, din afara organizării bisericeşti, este comunicarea Republicii Macedonia cu Grecia: chiar dacă între ele există încă problema numelui, totuşi nu au întrerupt relaţiile reciproce esenţiale la toate nivelurile; de la cele economice până la cele politice – ceea ce este şi mai de mirare, căci cele două state, în principiu, sunt înclinate neprietenos una spre cealaltă. Noi, totuşi, care ca Biserici suntem în esenţă una şi care trebuia să fim exemplul unităţii, am devenit piatră de poticnire între popoare. Însă avem şi exemplu bisericesc pentru aceasta: Biserica Ortodoxă a Americii – tot din cauza numelui – nimeni nu o recunoaşte în afară de Patriarhia Moscovei, dar toate Bisericile slujesc cu ea. De ce să fie arşin (standard) dublu când este vorba de BOM? Deci, dacă vrem, putem să acceptăm şi o soluţie temporară a problemei, iar astfel de soluţii provizorii, evident, sunt cunoscute şi din exemplele lumeşti şi din cele bisericeşti. În cazul de faţă acest lucru ar însemna că Episcopii celor două Biserici ar putea să slujească împreună pe baza înţelegerii de până acum, iar problema cu numele să se soluţioneze conform hotărârii pe care o vor aduce ţările implicate sau comunitatea internaţională. Şi astfel noi, ca Biserică Unică, nu ar trebui să avem nimic cu acea problemă. Tot aşa putem să ne înţelegem în ceea ce priveşte folosirea numelor noastre bisericeşti de bază în comunicaţia noastră reciprocă: Arhiepiscopia Ohridei, Patriarhia din Peci, Arhiepiscopia Atenei, etc. Dacă, întâmplător, permitem Statelor să soluţioneze problema înaintea noastră ca Biserici – ferească Domnul – şi după aceea să rămânem rezidenţi, vom arăta doar că suntem bolnavi fără de nădejde.

Cu o liturghisire comună s-ar schimba în mod radical şi perspectiva din care se vede problema. Fiecare dispută bisericească arată mult mai înspăimântătoare decât este în realitate după întreruperea liturghisirii comune. Întreruperea este în esenţă şi problema principală. Aceasta este soluţia bisericească la neînţelegerile reciproce, mai ales datorită neputinţei de a birui singuri, fără Dumnezeu, dominaţia răului şi dezbinarea şi în noi şi dintre noi. Noi, de fapt, slujim şi aşa singuri sau coliturghisim şi ne împărtăşim în alte câteva Biserici Locale, însă de ce aceasta să fie în taină…? Deci, dacă iertăm, demonul care conduce acum evenimentele îşi va pierde puterea, şi noi toţi vom învinge. Atunci şi oamenii ne vor recunoaşte că suntem ucenicii Lui Hristos şi Se va preamări Părintele nostru ceresc. Altfel, în ochii fiecărui om normal, acum, părem toţi foarte caraghioşi şi amărâţi…

Care este mesajul Domniei Voastre de Crăciun?

În timpul şi spaţiul haric al Sfintei Liturghii, Dumnezeu ne dăruieşte încă o dată să participăm la marea taină a Naşterii Lui Hristos, care trebuie să fie temelia naşterii noastre duhovniceşti şi viaţă duhovnicească. Nu trebuie să pierdem aceste momente de revărsare de har Dumnezeiesc special, asupra întregii omeniri, ci trebuie cu post şi rugăciune, după putere, cu împlinirea poruncilor dumnezeieşti şi cu spovedirea păcatelor propriii să ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Lui Hristos, ca unică pecete şi chezăşie a participării noastre în viaţa Dumnezeiască.

„Hristos Se naşte, slăviţi-L!”

Preluat din mpc.org.mk via pridvorul lui Laurentiu Dumitru , July 4, 2007

Patriarhul Pavle: Şi raiul şi iadul încep încă din această viaţă

Patriarhul-Pavle-rugandu-se

 – Interviu luat vrednicului de pomenire Patriarhul Pavle de catre Svetlana Luganskaia pentru site-ul „Pravoslavie i mir”, Rusia, 1997 –

Se trezeşte foarte devreme. Şi când toţi dorm, slujeşte dumnezeiasca Liturghie, se roagă pentru poporul său. În inima lui este loc pentru patria lui întreagă. Este mic de statură, dar uriaş în duh. Pe umerii săi firavi poartă povara întregii naţiuni. Oamenii spun: Acesta este îngerul nostru, care ne acoperă şi ne ocroteşte.

PatriarhPavleÎntâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a născut pe 11 septembrie 1914 în Slavonia, purtând numele de mirean Goiko Stoicevici. La vârsta de 32 de ani primeşte tunderea în monahism la mănăstirea “Bunavestire”, care se află în clisura Ovciar – Kablar (în apropiere de oraşul Ciaciak). Viitorul patriarh al Serbiei este adus de parintele Iulian la mănăstirea “Bunavestirea” de la mănăstirea «Sfânta Treime», unde vieţuise o perioadă de timp înainte ca frate. În ajunul Buneivestiri a anului 1946, Goiko Stoicevici devine monahul Pavle.

El este al 44-lea păstor al Bisericii Sârbe în ordine după Sfântul Sava. Patriarhul Pavle îşi închină întreaga viaţă Bisericii, este vestit şi iubit de popor pentru modestia sa. Patriarhul a petrecut 33 de ani în Kosovo şi Metohia, ca episcop de Raşka şi Prizren, şi acesta este unul din principalele motive pentru care rămâne strâns legat de acest odor sfânt al pământurilor sârbeşti.

Sfinţia voastră, să începem cu începutul vieţii voastre pământeşti povestiţi-ne despre Goiko Stoicevici (numele de mirean al patriarhului Pavle), despre Slavonia, despre satul Cucianţi şi despre copilaria timpurie!

Am crescut aşa cum creşte şi tineretul de astăzi, cu deosebirea că viaţa era foarte diferită şi existau hotare, pe care aproape nimeni nu le călca. Iar acum vedeţi ce se întâmplă… Am rămas foarte de timpuriu fără părinţi. Tatăl meu, care plecat la muncă în America, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a întors acasă să moară. Pe atunci nu aveam nici trei ani. Fratele meu abia se născuse. Mama s-a căsătorit la câţiva ani după moartea tatălui meu şi a murit şi ea curând. Eu şi fratele meu am rămas cu bunica şi mătuşa. Sentimentul meu de iubire maternă este legat de mătuşa mea. Îmi amintesc devotamentul ei fără margini, a fost ca o a doua mamă pentru mine şi cred că atunci când voi muri o voi vedea mai întâi pe ea, apoi pe ceilalţi.

Familia noastră era credincioasă, copiii mergeau la şcoala de duminică, învăţau “Legea lui Dumnezeu” ştiau “Tată nostru” încă din primii ani de viaţă, dar când creşti fără părinţi, sentimentul apropierii şi grijii Tatălui Ceresc se trăieşte mai puternic. Am auzit despre un copil pe care mama lui l-a lăsat cu bunica, de care nu s-a mai îngrijit, care când auzea cuvântul de la ceilalţi copii cuvântul «mama», fugea acasă, îmbrăţişa pisica şi îi zicea «mamă» …

Mătuşa noastră ne iubea mult, dar uneori, pentru greşelile noastre, trebuia să ne pedepsească cu nuiaua…

Aş vrea să remarc faptul că sistemul actual de educaţie este bolnav, incorect, copiii cad literalmente în platoşa dragostei şi a grijii părinteşti şi nu se pot dezvolta firesc. Este ucisă orice iniţiativă şi copilul creşte cu un psihic de cheltuitor, în loc să se deprindă cu gândul că va trebui să devină într-o zi sprijin pentru familie, sau devine mofturos şi capricios, aşteptând ca toate să i se facă după plac.

pavle in 1959Au existat bănuieli atunci, vreun semn, că vă veţi închina viaţa Bisericii?

Nu, în afară de faptul că aveam o sănătate firavă. O dată, chiar mi-au pus o lumânare la căpătâi, crezând că am murit. Mătuşa a băgat de seamă că nu sânt bun la munca câmpului şi a hotărât că trebuie să-mi continui studiile. Familia a avut o înrîurire hotărâtoare asupra deciziei mele de a intra la Academia Duhovnicească, dar mi-a rămas interesul pentru fizică, cu care mă ocupam în timpul meu liber.

Şi totuşi, v-aţi cercetat serios decizia de a intra la Academia Duhovnicească?

Atunci, în al 3-lea an de studii la Academie, mi-a venit în cap gândul: “Dacă Dumnezeu ştie dinainte că eu voi deveni ucigaş, pot eu, oare, să schimb drumul meu? Dacă pot, atunci cunoaşterea nu e nimic, dar dacă nu pot, atunci unde este libertatea?” Mult timp m-a chinuit întrebarea asta, fără să-i pot afla răspuns. Nu puteam avea încredere în nici unul dintre prietenii mei, deoarece pe ei nu îi chinuiau astfel de întrebări. Şi nu îndrăzneam să-l întreb pe profesorul meu, pentru că mă temeam că mă vor crede eretic – cine ştie?! La vârsta aceasta îţi trece orice prin minte, şi eu am purtat multă vreme această întrebare, până ce am aflat răspuns la fericitul Augustin, care îl explică prin noţiunea de timp. Timpul, spune el, este o oarecare neîntrerupere, care are trecut, prezent şi viitor. Trecutul a fost, nu mai există, viitorul va fi, acesta încă nu există, dar ce este acum? Există prezent, dar şi acesta aproape că nu este – punctul de atingere al trecutului cu viitorul, în care, de îndată ce ai intrat, viitorul se transformă permanent în trecut. Timpul există numai pentru obiecte, materii, universuri şi bineinţeles pentru noi, oamenii. Noi trăim şi cunoaştem în categorii, spaţii şi cifre. Aceste categorii nu există pentru Dumnezeu. Pentru El nu există nici trecut, nici viitor, ci numai prezent veşnic. Căci atunci când vorbim de viitor, acest viitor este al nostru, şi nu al Lui. Şi aceste răspunsuri au devenit pentru mine soluţia problemei care mă chinuia. Dacă nu aş fi găsit răspuns la întrebarea care mă chinuia cu siguranţă aş fi renunţat la teologie.

Cum v-aţi simţit când v-au ales ca patriarh?

Asta a fost un şoc pentru mine. Nu m-am aşteptat, nici nu am bănuit aşa ceva. Aveam 76 de ani pe atunci, iar la o astfel de vârstă este foarte anevoios să începi ceva nou. Dar dimineaţa este mai înţeleaptă decât seara. Ziua următoare mi-am venit în fire şi am început să mă gândesc de unde să încep, care este primul lucru de care să mă apuc. Ştiţi cum este, sânt lucruri posibile, lucruri imposibile şi lucruri pe care eşti dator să le faci. Simţul datoriei şi a împlinirii ei, iată ce este important.

Puteţi spune care este cel mai dificil moment din slujirea dumneavoastra?

Cel mai greu este să biruiesc deznădejdea, caracteristică oamenilor. Dar mai târziu, privind înapoi, înţelegi că şi necazurile şi nereuşitele au rostul lor. Iată, îmi amintesc cum mergeam pe jos către mănăstire, drumul lung, ploua, nu aveam umbrelă, iar sub mine un noroi cleios, că abia puteai ridica piciorul. M-am gândit atunci: “Doamne, de ce este aşa? Nu mă duc la restaurant, de ce e aşa de greu, ce se întâmplă?” Iar apoi mi-am răspuns singur: “Dar unde îţi este stăruinţa, unde este efortul tău?” Totul se aşează dacă ştii să rabzi şi să te încredinţezi lui Dumnezeu.

Belgrade_PavleDe ce nu vă socotiţi a fi un martor ocular al evenimentelor din Kosovo?

Din simplul motiv că nu am fost martor ocular al acestor evenimente. Şederii mele în Kosovo i-a fost dată, cu ceva timp în urmă, o prea mare însemnătate. Eu pur şi simplu am fost acolo pentru că era firesc să fiu. Noi tot avem aşa nevoie de oameni buni şi păstori buni şi sântem gata să îi vedem pretutindeni şi permanent şi acolo unde nu sânt. Dar greşim când vedem numai exteriorul. În virtute este trebuinţă să se crească neîncetat, pentru a se ajunge la cea mai înaltă treaptă – „neputinţa da a păcătui”. Acesta e un proces lăuntric adânc, care, fireşte, se reflectă şi în afară. Uneori un om trece pe lângă tine, şi simţi o uşurare, o căldură, fără să ştiţi de ce. Şi invers, când eşti împreună cu altul îţi este foarte greu, parca nu eşti în apele tale. Noi pregătim raiul sau iadul prin fiecare celulă duhovnicească a noastră. Nevrozele, iată, acestea sunt chinurile iadului încă din lumea aceasta. Din ce pricină credeţi că sânt ele? Din lipsă de dragoste. Dragostea desăvârşită izgoneşte toate fricile întunecate.

Aşadar, începutul iadului e pe pământ?

Fireşte, aici! Şi fericirea începe aici. Dacă aici putem să ne pregătim pentru fericire, acolo, nu mai putem. Moartea, iată hotarul dincolo de care nu mai este pocăinţă. Dar după moartea fizică sânt trepte ale fericirii. Pentru sporirea omului nu este stare pe loc în virtute, aşa cum nici în rău nu este oprire. Cât de repede poate să crească un om ţine de rîvna lui. Fireşte, multe depind de raţiunea, de înţelegerea şi de rezolvarea problemei sensului vieţii. Aceasta este o întrebare de primă importanţă. Dacă omul răspunde acestei întrebări atunci totul devine mai uşor.

Un tânăr l-a întrebat pe Einstein în ce constă sensul vieţii omeneşti. „Ca să cunoşti răspunsul la această întrebare trebuie să ai credinţă în tine”, i-a răspuns învăţatul. Tânărul a continuat: „Nu este mai bine să nu-mi pun întrebarea asta?” Einstein i-a răspuns: „Omul care nu găseşte răspuns la întrebarea asta şi nu găseşte un scop al vieţii sale va fi nu numai nefericit, ci şi incapabil de viaţă. În măsura în care am putut pătrunde în legile naturii am văzut în ele manifestarea unei inteligenţe superioare, în comparaţie cu care totul de care este capabilă raţiunea omenească este numai o licărire palidă.”

După părerea mea acolo unde există raţiune superioară acolo există şi o persoană care aparţine acestei raţiuni superioare. Deoarece persoana nu există fără raţiune, aşa şi raţiunea nu există fără persoană. Nici dragostea, nici pizma nu pot să existe fără persoană. Pentru mine „raţiunea superioară” este raţiunea lui Dumnezeu. Pentru Einstein e diferit. El era panteist, nu a crezut într-un Dumnezeu – Persoană, a înţeles raiul şi iadul prea literal, superficial.

Se poate explica pogorârea focului Duhului peste Mormântul Domnului prin legile naturii?

Patriarhul intră în paraclisul Mormântului Domnului. Lumânările sânt stinse. Focul se pogoară pentru credinţă şi rugăciune. Este o minune. Dacă Sfântul Apostol Pavel nu L-Ar fi văzut pe Mântuitorul înaintea porţilor Damascului atunci tot creştinismul ar fi o ficţiune. Dacă Hristos nu a înviat, creştinismul nu ar avea sens, căci în aceasta stă esenţa credinţei noastre. Dacă Hristos nu e Dumnezeu, dacă nu există altă lume, atunci sântem cei mai nefericiţi dintre oameni. Cum este posibil putem să dovedeşti că lumea a aparut singură, din nimic, sau că sufletul e muritor. Aceasta nu va mai fi stiinţă, ci chiar credinţa materialiştilor.

pavle-al-serbiei-mergandCe este mistica ortodoxă?

Este trăirea personală adâncă a credinţei şi a legăturii cu Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească. Este într-atât de adâncă încât este cu neputinţă de exprimat în cuvinte. Totuşi, ca să nu cădem în înşelare, ca să nu ne abatem de la cale, trebuie neapărat să cercetăm învăţătura Bisericii şi să mergem sub cârmuirea ei. Multe secte au apărut tocmai din înşelare. Omul este dator să găsim calea cea dreaptă, ca să trecem prin pădure, iar aceasta este cu putinţă numai cu ajutorul preotului, care ştie deja drumul.

În vremea de astăzi mulţi oameni se îndreaptă către meditaţia budistă, chiar dacă rugăciunea, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, este singura, unica cale de comuniune cu Dumnezeu. În Tradiţia ortodoxă este cunoscut isihasmul. Există practicaţi ai isihasmului în zilele noastre?

Oamenii aceştia sânt reticenţi în a povesti experienţa lor, este ceva tainic, profund. Isihasmul este o cale de dobândire a luminii dumnezeieşti. Potrivnicii isihasmului spun, în batjocură, că isihaştii nu fac decât să-şi privească buricul. În realitate, ei adună în chip deosebit atenţia înlăuntrul lor, spre a se slobozi din robia lumii acesteia. Cândva şi mirenii alergau la acest fel de rugăciune, dar numai sub cârmuirea unor monahi isihasti. Acum monahii sânt tot mai puţini, şi de aceea sânt tot mai puţini şi îndrumătorii în această lucrare.

Este cunoscut faptul că vă spovediţi de patru ori pe an. Care este semnificaţia spovedaniei?

Păcatul se naşte în inimă şi în minte. Noi păcătuim cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Spovedania este sentimentul de pocăinţă al fiului risipitor, care a părăsit casa tatălui Său, a călcat voia Lui şi grăbit să se întoarcă la El, ceea ce înseamnă la sine însuşi. În Biserica creştină timpurie spovedania era publică, mai târziu spovedania publică a fost înlocuită ca să nu smintească copiii şi începătorii. Este foarte greu să-ţi recunoşti păcatele în prezenţa altora. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii (metanoia), iar epitimia nu este pedeapsă, ci medicament. Şi mie însumi şi celorlalţi le spun: cel care vrea poate să mă umilească, dar cu adevărat mă poate umili numai un singur om pe lume, eu însumi. Când înţelegi asta, dobândeşti echilibru şi pace.

Pavle ingenunchindPrea Sfinţia voastră, să vorbim despre femeie. Cândva aţi spus că, femeia este „vasul slab”, iar altă dată că femeia este cu mult mai serioasă şi responsabilă decât bărbatul, pentru că ea zămisleşte, naşte şi educă copiii. Coincid, oare, aceste două aprecieri?

Coincid. Femeile sânt mai emoţionale, mai simţitoare, greşesc mai uşor, deşi nici printre bărbaţi aceasta nu este o raritate… ”Vasul slab” – este din textul despre Adam şi Eva, Eva a greşit prima.

De ce a ascultat Adam de ea? Nu este aceasta slăbiciune?

El a ascultat pentru că aici este vorba despre căsătorie. Doi într-un trup. Nu a fost nici înşelarea ei, nici nechibzuinţa lui, ci el a decis conştient, împreună cu ea să poarte povara păcatului. De aceea căsătoria este aşezământ al raiului, şi nu a fost distrusă prin căderea în păcat.

Care dintre virtuţile creştine este mai importantă: rugăciunea sau milostenia?

Importantă este şi prima şi a doua, şi foarte importante… Este imposibil să distingi vreuna dintre virtuţi în mod deosebit. Dacă ai ucis, dar nu ai furat, eşti vinovat. Rugăciunea, aceasta este legătura noastră vie cu Dumnezeu, convorbirea noastră cu El. Ce familie este aceea în care fiul nu spune nimic tatălui său? Fără milostenie şi împreună pătimire către alţii nici noi nu ne putem mântui. La fel, noi toţi sântem un singur trup.

Credinţa învaţă că fericirea este principalul ţel al vieţii…

Pentru dobândirea fericirii sânt şapte trepte. Prima, smerenia, este fundamentul. Omul mândru nu este capabil să facă bine nimănui. El socoteşte că Dumnezeu îi este dator lui şi nu invers. Cea mai mare virtute este iubirea. Ea nu mai este în această trecere, credinţa se transformă în contemplare, nădejdea în făptuire, iar dragostea rămâne legătura noastră cu Dumnezeu şi cu alţi oameni.

A consemnat Svetlana Luganskaia pentru site-ul „Pravoslavie i mir”, Rusia, 1997

Sursa: Blogul lui Ciprian Voicila

PS: Patriarhul Pavle a plecat la Domnul pe 15 nov. 2009. Aproape un milion de oameni au umplut atunci străzile Belgradului şi alţi 600 000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna patriarhului pentru ultima oară. Coşgiugul său a rămas deschis pentru 6 zile şi nimic nu s-a întâmplat (…)

belgrad-inmormantare-patriarh-pavle

Desi nu este canonizat inca, multi sarbii il cinstesc deja pe fostul patriarh Pavle ca pe un mare cuvios si ierarh al Bisericii lui Hristos

patriarhul-pavle-fresca

Stareţul Tadei de la Vitovniţa, „Cum ne sunt gândurile, aşa ne este şi viaţa” [6 părți]

Părintele Tadei s’a născut în anul 1914 în satul Vitovniţa, din părinţi evlavioşi, ţărani, de praznicul Sfântului Apostol Toma şi a primit numele de Toma.

După ce a terminat şcoala primară, tânărul Toma a urmat şi absolvit Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ pe Mlava. Deoarece s’a îmbolnăvit grav, a hotărât ca ultimii ani din viaţă să îi închine slujirii lui Dumnezeu.

Începuturile vieţii sale călugăreşti sânt legate de mănăstirea Milkovo de lângă Svilainţa şi de Părintele Ambrosie de la Milkovo, ucenic al Cuviosului Ambrosie de la Optina, care, după cuvintele Stareţului Tadei, avea “nemărginită dragoste şi iertare”.

S’a închinoviat în 1935 la Mănăstirea Gorniak, pe 10 Martie (toate datele sânt pe stil vechi, potrivit calendarului Bisericii Ortodoxe Sârbe), spre a fi tuns în cinul monahicesc la 14 Iulie, acelaşi an, ca frate în obştea Mănăstirii Gorniak.

Îndată după închinoviere, în 1935, a fost îndrumat spre Şcoala de Iconografie de la Mănăstirea Rakoviţa. La dorinţa Patriarhului Bisericii Ortodoxe Sârbe de la acea vreme, Varnava, Episcopul Veniamin i-a dat monahului Tadei dezlegare canonică să meargă în eparhia Belgradului şi Karloviţului, iar acesta a intrat în obştea mănăstirii de la Rakoviţa.

A fost hirotonit în cinul de ieromonah la 3 Februarie 1938, la Mănăstirea Rakoviţa, de către Episcopul Mitrofan al Harkovului (arhiereu al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste Graniţe.). A fost ridicat la treapta de egumen în 1949, în catedrala din Belgrad, de către vicarul patriarhal Visarion, fost episcop al Banatului. În Octombrie 1938, ieromonahul Tadei a fost mutat, pentru nevoile slujirii, la Patriarhia din Peci. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, ieromonahul Tadei a părăsit Peciul şi s’a întors la Mănăstirea Rakoviţa. În Aprilie 1947, ieromonahul Tadei s’a reîntors în eparhia Branicevo cu dezlegare canonică şi a intrat în obştea mănăstirii Gorniak.

La dorinţa Patriarhului Gavriil, ieromonahul Tadei se reîntoarce la Patriarhia din Peci, în anul 1949, şi devine vicar al acesteia. În 1955, din motive de sănătate, egumenul Tadei, având dezlegarea Patriarhului Vichentie, se întoarce pentru a doua oară în eparhia Branicevo. În această eparhie a fost o vreme preot paroh în satele Peci şi Klenovaţ şi în parohia Şapinska, iar apoi, din 1957, stareţ al Mănăstirii Gorniak. La începutul lui Noiembrie 1959, egumenul Tadei a primit dezlegare canonică pentru a pleca în Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte, aflată sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic de la Constantinopole. După patru luni încheiate, egumenul Tadei, cu acordul autorităţilor greceşti, a părăsit Hilandarul şi Sfântul Munte, întorcându-se în patrie. Aici a fost, o vreme, paroh în satul Bistriţa, apoi stareţ al Mănăstirii Tuman. La dorinţa părintelui, în 1962, a fost rânduit la stăreţia Mănăstirii Vitovniţa. A petrecut în această slujire vreme de zece ani, pentru ca, în cele din urmă, slujind ca paroh în Vlaşki Dol, să fie pensionat, apoi aşezat la stăreţia Mănăstirii Pokainiţa de lângă Velike Plane şi ca duhovnic al Mănăstirii Tuman, iar apoi, pentru a doua oară, la stăreţia Mănăstirii Vitovniţa.

Arhimandritul Tadei, stareţul Mănăstirii Vitovniţa, a trecut la Domnul pe 13 Aprilie 2003, în satul Bacika Palanka din Voievodina, în casa credincioşilor ce s’au îngrijit de stareţ în ultimi ani ai vieţii sale pe pământ printre noi, păcătoşii.

Belgrad, la Praznicul Sfintei Cruci
Anul Domnului 2003