Category Archives: Serbia

Pr. Pimen Dejanovici, Starețul Mănăstirii Vitovnița (Serbia), invitat la Timișoara la Zilele Sfântului Siluan Athonitul (editia a VI-a), 24 – 25 septembrie 2014

Afis_2014

Aşa cum ne-a obişnuit în ultimii cinci ani, la fiecare sfârsit de septembrie, Asociatia Culturala Kratima Timisoara, dimpreuna cu Mitropolia Banatului, organizeaza “Zilele Sfântului Siluan Athonitul”.

Dragi Prieteni ai Sfântului Siluan,
Ca în fiecare an, Sfântul Siluan ne aduna în jurul sau la sfârsit de septembrie…
Asa cum spuneam si anul trecut, încercam sa largim tematica simpozionului, catre alti monahi contemporani care l-au cunoscut pe Sfântul Siluan, sau care sunt în acelasi duh. Am început, deja, anul trecut, cu Parintele Sofronie, continuam, în acest an, cu Parintele Tadei de la Vitovnita (Serbia), de la a carui nastere se împlinesc, în octombrie, 100 de ani. Din acest motiv, de altfel, tema de anul acesta va fi „Cum îti sunt gândurile, asa îti este si viata” – inspirata din zicerea Parintelui Tadei.

Conform traditiei, întâlnirile vor avea loc tot în Aula Magna a Universitatii de Medicina, începând de la ora 18, miercuri si joi (24 si 25 septembrie). Detalii legate de program si de invitati veti descoperi în afisul alaturat, pe care va rog sa-l transmiteti catre alti prieteni ai Sfântului Siluan…

Cu bucuria de a va revedea saptamâna aceasta,

Camelia MINGASSON
Presedinte
Asociatia Culturala Kratima
Tel. +40-0761-219121

Anunțuri

„Vocea îngerilor”, Divna Ljubojević, cântă în Ajun la Ateneul Român din Bucureşti

divna

“Vocea îngerilor” cântă în Ajun la Ateneul Român din Bucureşti

Divna Ljubojević, un simbol cultural al Serbiei, va susţine un concert extraordinar în seara de Ajun la Ateneul Român din Bucureşti. Artista revine în România după concertele susţine de Paşte în Capitală şi la Timişoara.

Cunoscută drept “Vocea îngerilor”, solista va interpreta pe 24 decembrie 2013, de la ora 18:00, cântări ortodoxe bizantine dedicate Naşterii Domnului, alături de corul Melodi, pe care l-a fondat în 1991.

Divna este apreciată în întreaga lume pentru puritatea cu care abordează muzica, claritatea tonalităţii şi coloratura vocală ieşită din comun.

Solist, dirijor şi pedagog, dar recunoscută mai ales ca soprană, Divna şi-a început cariera muzicală la mânăstirea Vavedenje din Belgrad, când avea 10 ani. Ea a moştenit dragostea pentru muzica sacră bizantină de la călugăriţele de origine rusă şi a dirijat, încă de la vârsta de 18 ani, Corul Mokranjac din Belgrad şi s-a remarcat ca cel mai tânăr dirijor al Primei Societăţi Corale – cea mai veche formaţiune corală din Serbia.

Soprana a absolvit apoi Colegiul de Muzică Mokranjac din Belgrad şi a devenit licenţiată la Academia de Muzica din Novi Sad. Acum, Divna predă solfegiu şi cântare corală la Academia de Muzica Amilly din Franţa, Olanda şi Marea Britanie.

Bilete concert Divna la Ateneul Român

Biletele pentru concertul Divna din 24 decembrie 2013 pot fi cumpărate din magazinul Biletoo din Unirea Shopping Center (parter), magazinele Flanco, Librăriile Adevărul şi Eminescu, la Palatul Naţional al Copiilor, în oficiile Poştei Române, în magazinele Inmedio semnalizate Bilete.ro, în magazinele Germanos şi Diverta sau online de pe www.biletoo.ro, www.bilete.ro şi www.myticket.ro.

Categoria I: 250 lei
Categoria II: 200 lei

Vezi pe blogul nostru şi

Interviu: Mitropolitul Naum al Strumiţei

Naum

Interviu: Mitropolitul Naum al Strumiţei pentru ziarul „Dnevnik”

Ce ar trebui să ştie omul contemporan despre viaţa duhovnicească?

Viaţa duhovnicească este bucurie de nedescris, garanţia plinătăţii pentru fiecare dorinţă a noastră de iubire, libertate, relaţie personală, cunoaştere şi veşnicie. Viaţa duhovnicească este ultima speranţă, mângâiere şi medicament pentru omul contemporan – pierdut, gol, chinuit şi înspăimântat de eşecurile permanente, de patimi, de păcat, de boală, de demonul care îl urmăreşte şi de moarte. Fiecare nefericire reiese dintr-o viaţă neduhovnicească sau dintr-o viaţă duhovnicească dusă greşit. Toţi avem nevoie de viaţă duhovnicească şi de îndrumare duhovnicească. Învăţătorul duhovnicesc este omul purtător şi martor al energiei Sfântului Duh.

Din păcate foarte puţin cunoaştem moştenirea noastră duhovnicească. De acest lucru suntem vinovaţi toţi câte puţin, însă răspunderea personală este cea mai mare. Trăim pe vulcan sub picioarele noastre, dar căutăm lumina şi căldura în focare îndepărtate şi îndoielnice. Normal, sincer şi cinstit este ca mai întâi să se respecte, cunoască şi verifice tradiţia duhovnicească proprie şi după aceea şi tradiţiile duhovniceşti străine, dacă există trebuinţă de acest lucru.

Secolul douăzeci şi unu este secolul comunicaţiilor rapide şi al informaţiilor uşor accesibile; secolul mijloacelor de informare tipărite şi electronice. Totalitatea experienţei în viaţa duhovnicească ortodoxă este scrisă de sfinţii părinţi asceţi. Astăzi, într-un volum mare ea este accesibilă în formă tipărită şi în formă electronică şi în limba macedoneană. Deajuns este să avem conectare pe internet în casa noastră. Chiar şi cu părintele duhovnicesc putem să ne sfătuim cu ajutorul telefonului mobil sau internetului. Experienţa citită şi auzită întotdeauna poate să se verifice în practică, prin experienţă personală.

Ceea ce aş dori în mod special să accentuez, verificat îndeajuns şi prin experienţa personală, este existenţa ordinei minunate şi a armoniei în viaţa şi nevoinţa duhovnicească ortodoxă. După părinţii asceţi există trei nivele (sau trepte) ale creşterii duhovniceşti legate de starea inimii ca centru duhovnicesc al omului: ”curăţirea inimii de patimi”, „iluminarea minţii” şi „îndumnezeirea persoanei”. La aceste trei trepte, în mod armonios se leagă viaţa duhovnicească în totalitate. Rânduiala armonioasă clar aşezată, verificată şi mărturisită nu suportă improvizaţie. Dacă nu ducem o viaţă duhovnicească în conformitate cu Tradiţia sfinţilor părinţi, adică dacă improvizăm în loc să parcurgem în mod corect drumul de la curăţirea inimii de patimi până la dobândirea darului rugăciunii inimii şi iluminare, atunci trebuie să fim siguri că mare parte din ceea ce ni se întâmplă, despre care noi credem că este trăire duhovnicească, în esenţă cade în categoria „firesc”.

La ce vă gândiţi când menţionaţi ordine şi armonie în viaţa duhovnicească?

Precum am menţionat, sunt recunoscute trei nivele în creşterea duhovniceasă a personalităţii fiecărui om: curăţire, luminare şi îndumnezeire. Fiecărui nivel al creşterii duhovniceşti specificat mai înainte îi corespunde un fel stabilit al rugăciunii şi al procesului interior de luminare. După aceea, la fiecare nivel se derulează o relaţie duhovnicească stabilită, specifică şi diferită pentru fiecare treaptă, a fiului duhovnicesc cu părintele duhovnic. În funcţie de nivelul duhovnicesc la care se află omul, în mod diferit şi cu forţă diferită el Îl mărturiseşte pe Dumnezeu. Există trei trepte ale cunoaşterii de Dumnezeu, etc… Nimic din cele specificate nu se pot sări sau scăpa din vedere. Toate sunt legate între ele în mod armonios şi desăvârşit.

serb22Ne veţi explica ceva mai mult despre felurile rugăciunii?

Mai întâi să vedem ce fel de rugăciune corespunde fiecărui nivel. După felul rugăciunii pe care o are, fiecare om poate să-şi determine treapta sau nivelul creşterii duhovniceşti la care se află. La primul nivel, adică în nevoinţa de curăţire a inimii de patimi şi de urmările păcatului, la care se află cei mai mulţi dintre creştini, caracteristică este rugăciunea rostită cu gura sau cu mintea, pe care nevoitorul trebuie mereu să se trudească să o rostească cu buzele, şoptit sau în sine. După aceea, mintea cu smerenie şi plâns, se adună în cuvintele rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)”, iar ca schimbare în minte, este vizibilă curăţirea şi iluminarea energiei sale.

La cel de-al doilea nivel, numit luminarea minţii, nivel la care se află foarte puţină lume, cel mai adesea monahi, caracteristică este rugăciunea minţii şi a inimii, pe care nevoitorul cu ajutorul cuvântului interior o rosteşte neauzit în inima sa. În acelaşi timp, mintea cu smerenie şi cu plâns, adunată în inimă, se concentrează la cuvintele rugăciunii şi omul nu ştie nimic altceva în afară de Dumnezeu înăuntrul său. La acest nivel este de observat deschiderea inimii şi curăţirea şi luminarea esenţei minţii, care se află în ea (în inimă), precum şi transfigurarea corespunzătoare a trupului.

La cel de-al treilea nivel din creşterea duhovnicească, care se numeşte îndumnezeire şi a sufletului şi a trupului unei persoane, este caracteristică rugăciunea neîncetată a minţii şi a inimii – stare pe care o atinge unul în fiecare generaţie. În starea harică a rugăciunii neîncetate a minţii şi a inimii, când vrea Dumnezeu, se întâmplă ceva denumit de către părinţi in literatura ascetică „extaz” sau „răpirea minţii” şi „vedere a luminii dumnezeieşti nezidite”. Atunci, ascetul cu simţurile sale trupeşti transfigurate, poate să vadă ceea ce pentru ochiul omului obişnuit este ascuns, se umple cu lumină dumnezeiască, iubire şi bucurie şi i se descoperă tainele veacului de acum şi al celui viitor. Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu nu îi lasă pe Sfinţii Săi continuu în această stare pentru ca ei să poată, cu experienţa şi cunoaşterea lor să slujească Bisericii. Atingerea celui de-al treilea nivel se presupune că este cea mai desăvârşită cunoaştere de Dumnezeu.

Această rânduială este valabilă şi pentru clerici cu ocazia alegerii lor?

Conform tradiţiei bisericeşti, atribuirea cinurilor preoţeşti trebuie să corespundă celor trei trepte ale creşterii duhovniceşti. Există trei trepte în cinul preoţesc: de diacon, de prezbiter, de episcop. Aceste trei trepte corespund celor trei trepte ale creşterii duhovniceşti: „curăţirea inimii” (praxia), „luminarea minţii” (theoria) şi „îndumnezeirea” (theologia). Cel care este la treapta curăţirii de patimi şi o parcurge în mod corect sub călăuzirea părintelui duhovnicesc, poate să dobândească cinul de diacon. Cel care a atins treapta luminării minţii poate să fie hirotonit prezbiter. Cel care a atins treapta îndumnezeirii poate să fie Episcop.

De unde reies atunci multele probleme ale Bisericii Ortodoxe, în pofida unei astfel de rânduieli şi armonii care, precum spuneţi, dominează în viaţa ei duhovnicească?

Chiar din necunoaşterea şi nerespecterea rânduielii şi armoniei care domnesc în viaţa duhovnicească. Această neştiinţă, nerespectare şi relativizare a rânduielilor duhovniceşti, mai ales cu ocazia hirotonirii în cele trei cinuri preoţeşti – de diacon, de prezbiter şi de episcop, cauzează urmări negative serioase în viaţa bisericescă şi mai larg. Astfel, des se întâmplă ca cineva care nu este iluminat să devină prezbiter sau episcop, să devină părinte duhovnicesc şi să călăuzească poporul. Atunci se îndeplinesc cele spuse în Evanghelie: orbul călăuzeşte orbii. Şi nu există nici un fel de progres în viaţa Bisericii. Dacă cineva nu a atins iluminarea, însuşi, cum atunci le va explica celorlalţi in ce fel să parcurgă drumul curăţirii de patimile sale şi in ce fel să se apropie de luminare? Dacă inima este închisă pentru rugăciunea minţii şi a inimii, acest lucru este semn că este închisă de o anumită patimă. Când inima se eliberează – într-o măsură însemnată – de patimi atunci aceasta se deschide pentru minte şi omul dobândeşte darul rugăciunii minţii şi a inimii. Când mintea în rugăciune stă în inimă, aceasta se transfigurează de către harul dumnezeiesc al sfântului Botez, prezent acolo, şi în acest fel se iluminează. Dacă nu satisfacem patima, aceasta slăbeşte şi se stinge. Când satisfacem patima, aceasta se măreşte şi ne îmbată. Dacă omului bolnav de iubirea de slavă deşartă îi dăm o oarecare autoritate doar îl îmbolnăvim şi mai mult.

Nu există nimeni care să fie potrivit cu cele spuse mai sus?

Sunt dator să transmit ceea ce spun Sfinţii Părinţi, însă nu ca să jignesc sau să judec pe cineva – de aceea, înainte de toate singur mă osândesc – ci ca să se lumineze întunericul neştiinţei. Când omul ştie că nu este vrednic de cinul pe care îl poartă, că nu este vrednic de puterea pe care a dobândit-o în Biserică, atunci el va gândi mai smerit despre sine şi nu va indeparta, prin comportarea sa deşartă şi egoistă, oamenii din Biserică. Acelaşi lucru este valabil pentru toţi din Biserică. Dacă am şti că fără rugăciunea minţii şi a inimii nu avem şi minte iluminată. nu am fi îndrăznit aşa de uşor să aducem învinuiri publice despre problemele Bisericii sau nechemaţi, fără să ceară de la noi funcţia şi rolul nostru în Biserică, să preluăm anumite acţiuni care după aceea doar înrăutăţesc situaţia şi aşa destul de complicată. Ce fel de răspuns vom da după aceea în faţa Lui Dumnezeu despre această uşurinţă în gândire şi paguba făcută? Oare Sfinţii Părinţi degeaba au vieţuit în mănăstiri şi în pustie, ani îndelungaţi, pană să se cureţe de patimile lor şi pană să-şi lumineze mintea lor, şi după aceea, la chemarea Bisericii s-au întors în lume ca să le ajute semenilor lor? De aceea ei sunt sfinţi, iar noi nu! Astăzi, noi năzuim către o duhovnicie-instant. Cu câteva cărţi citite sau cu trei – patru ani petrecuţi în mănăstire, sau în şcoala theologică, gândim despre noi că suntem ceva mare, că ştim foarte multe şi că suntem chemaţi să facem ceva în Biserică. Nu! Singurul lucru pentru care suntem toţi chemaţi, fără excepţie, este pocăinţa, cu alte cuvinte o schimbare a minţii, adică să ne curăţim de patimile noastre (iubirea de sine, iubirea de argint şi cea mai mare – iubirea de slavă deşartă) şi să dobândim darul rugăciunii minţii şi a inimii şi iluminarea. Dacă dobândim acest dar dumnezeiesc, restul este uşor.

Care este adevăratul motiv al prelungirii conflictului dintre Biserica Ortodoxă Macedoneană şi Biserica Ortodoxă Sârbă, ai cărui martori suntem în ultimii ani?

Conflictul extern şi public între Episcopii celor două sau chiar mai multe Biserici, mai ales când motivele nu sunt chestiuni esenţial-canonice şi dogmatice, este urmarea neluminării, adică patima de către care, mai mult sau mai puţin, sunt robiţi înlăuntru. Aceea patimă este întotdeauna iubirea de slavă deşartă – dorinţa de putere şi slavă. Dacă scoatem unul câte unul toate bandajele cu care este acoperită problema, chiar dacă ar fi ele colorate canonic sau liturgic, sau legate de etnofilie sau politică, la final vom ajunge la esenţă, care este iubirea de slavă deşartă a persoanelor concrete. Patima pentru puterea şi slava lumească este nedespărţită de neluminare precum şi de demonul legat de ea.

În ceea ce priveşte cele întâmplate între B.O.M. şi B.O.S., le este tuturor clar faptul că, totuşi, nu Episcopii B.O.M. sunt cei care atentează la teritorii statale străine şi la un popor străin, ci, după puterile duhovniceşti proprii, se îngrijesc de credincioşii săi. Poate că fiecare dintre noi separat, ca om, are slăbiciunile sale, însă noi nu facem mişcări politice greşite cu astfel de urmări distructive precum unii Episcopi sârbi – care îşi însuşesc cu îndărătnicie poporul macedonean şi îl neagă în dauna unităţii bisericeşti şi în dauna mărturisirii generale în lume a Lui Dumnezeu-Omul Hristos. Se poate chiar spune că din punct de vedere administrativ am renunţat la anumite părţi din poporul nostru care acum se află pe teritoriile statelor vecine şi sub jurisdicţia Bisericilor locale de acolo, doar pentru pace în Biserică. Din acelaşi motiv mereu respingem cererile de a ajuta la formarea organizaţiei bisericeşti pe un teritoriu sub jurisdicţia B.O.S. (R. Muntenegru).

Există vreo încălcare a canoanelor în acest caz ?

Aceiaşi Episcopi (câţiva) influenţi ai B.O.S. au întrerupt unilateral dialogul cu noi, nu din cauza neînţelegerii în jurul canoanelor ci din cauza neacceptării numelui – Biserica Ortodoxă Macedoneană. Toate problemele esenţiale liturghice şi canonice au fost în acord cu ultimul document de lucru al celor două comisii pentru dialog, în afară de problema numelui. Poate cineva din comisia sârbă pentru dialog să-mi indice în jurul cărei probleme canonice nu am fost de acord? Normal, nu există aşa ceva, în afară de problema numelui. De aceea, şi acesta a fost al cincilea document de lucru la rând, însă primul care a fost semnat. Problema lor cu numele Bisericii noastre indică imediat natura pur politică a acestei dispute. Invocarea unei anumite încălcări a canoanelor Bisericii în contextul conflictului bisericesc şi politic reciproc este o intenţie rea, obişnuită în lupta psihologică de dobândire de oameni credincioşi (însă neînvăţaţi) de partea lor.

Dialogul trebuie să continue de acolo de unde este oprit, cu scopul de a găsi o modalitate de a depăşi imediat neînţelegerea dintre noi, şi nu să ne întoarcem la ceea ce a fost. Când ne-am aşezat deja la masa de dialog şi ne-am pus de acord în jurul problemelor principale, mare este paguba de a ne întoarce de unde am plecat. Şi nu doar aceasta, însă noi avem şi datoria morală, întărită şi cu semnături episcopale, de a găsi soluţia pe care o va accepta şi Soborul BOS şi Sinodul BOM. Suntem aproape de acest lucru. Aventura ce se întâmplă între timp nu ar trebui să fie un obstacol, pentru oamenii serioşi, în a continua.

Dacă mai există încă astfel de oameni, care vor să ne întoarcă, care susţin că o oarecare nerespectare a canoanelor este problema, îi vom întreba care este mai mare neîmplinire a regulilor bisericeşti: trecerea de la deja recunoscuta autonomie în 1959 la autocefalie în 1967 (conform cu trebuinţele pastorale ale Bisericii noastre locale, conform canonului 34 al Sfinţilor Apostoli şi conform cu continuitatea istorică bisericească) fără aprobarea politică a autorităţii centrului bisericesc administrativ – ceea ce am făcut noi; sau abordarea greşită din punct de vedere pastoral – lucrul pe care îl fac ei? Chiar şi întregul adevăr să fie de partea lor, cum îl vor transmite şi preda poporului macedonean, nerespectându-i numele şi indentitatea şi încălcând continuu demnităţile şi cele mai de bază drepturi ale omului? Respectarea necondiţionată a unui anumit nume şi a unei identităţi este un principiu de bază pastoral bisericesc şi o condiţie prealabilă pentru comunicaţie! „Amin-ul” liturgic al poporului credincios, care în acest caz a fost şi va fi susţinătorul noastră şi nu a lor, este principalul corectiv theologic al tuturor eşecurilor pastorale, şi contemporane şi viitoare.

Există o soluţie bisericească a problemei?

Autonomia recunoscută în anul 1959 din partea BOS însemna că BOM are Sinodul său, Întâi-Stătătorul său şi dreptul la alegere liberă a Episcopilor săi, precum şi regulamentul său şi autoritate judiciară bisericească superioară proprie. De aceea trecerea administrativă de la autonomia recunoscută deja la autocefalie, totuşi, nu este un motiv teologic şi bisericesc suficient pentru întreruperea unilaterală a comuniunii liturgice. Mai ales nu în perioada prigoanei subtile a Bisericii, în care trăim. Nici Biserica sârbă nu pierde nimic din plinătatea sa cu acest lucru, şi nici Bisericii noastre nu i se va adăuga ceva. Întreruperea împreună-slujirii în acest caz înseamnă luarea unei măsuri liturgice împotriva unui act pur administrativ. Aceasta este o reacţie bisericească necorespunzătoare şi neîndreptăţită theologic. Aceasta este un cin politic şi nu pastoral. Arhiepiscopul BOM nu a încetat niciodată să-l pomenească la Sfânta Liturghie pe Patriarhul BOS şi pe ceilalţi Patriarhi, şi nici nu am încetat vreodată să căutăm unitatea liturgică cu ei. De aceea, împreună, ca Episcopi, trebuie cât mai repede să ne depăşim pe noi înşine (să ne pocăim), şi prin iertare şi împăcare reciprocă să restabilim şi unitatea liturgică vizibilă, adică slujirea împreună a Episcopilor BOM cu Episcopii BOS la Sfânta Liturghie, chiar şi fără să soluţionăm mai înainte toate problemele reciproce deschise spre bucuria întregii Biserici, cereşti şi pământeşti. Primii creştini îşi rezolvau toate problemele în interiorul unei comuniuni în rugăciune, adunaţi la Sfânta Liturghie. Şi probleme mult mai complicate în istoria Bisericii, chiar şi astfel de probleme care au afectat dogmele, au fost depăşite prin menţinerea şi neîntreruperea slujirii împreună. Un exemplu răsunător, din afara organizării bisericeşti, este comunicarea Republicii Macedonia cu Grecia: chiar dacă între ele există încă problema numelui, totuşi nu au întrerupt relaţiile reciproce esenţiale la toate nivelurile; de la cele economice până la cele politice – ceea ce este şi mai de mirare, căci cele două state, în principiu, sunt înclinate neprietenos una spre cealaltă. Noi, totuşi, care ca Biserici suntem în esenţă una şi care trebuia să fim exemplul unităţii, am devenit piatră de poticnire între popoare. Însă avem şi exemplu bisericesc pentru aceasta: Biserica Ortodoxă a Americii – tot din cauza numelui – nimeni nu o recunoaşte în afară de Patriarhia Moscovei, dar toate Bisericile slujesc cu ea. De ce să fie arşin (standard) dublu când este vorba de BOM? Deci, dacă vrem, putem să acceptăm şi o soluţie temporară a problemei, iar astfel de soluţii provizorii, evident, sunt cunoscute şi din exemplele lumeşti şi din cele bisericeşti. În cazul de faţă acest lucru ar însemna că Episcopii celor două Biserici ar putea să slujească împreună pe baza înţelegerii de până acum, iar problema cu numele să se soluţioneze conform hotărârii pe care o vor aduce ţările implicate sau comunitatea internaţională. Şi astfel noi, ca Biserică Unică, nu ar trebui să avem nimic cu acea problemă. Tot aşa putem să ne înţelegem în ceea ce priveşte folosirea numelor noastre bisericeşti de bază în comunicaţia noastră reciprocă: Arhiepiscopia Ohridei, Patriarhia din Peci, Arhiepiscopia Atenei, etc. Dacă, întâmplător, permitem Statelor să soluţioneze problema înaintea noastră ca Biserici – ferească Domnul – şi după aceea să rămânem rezidenţi, vom arăta doar că suntem bolnavi fără de nădejde.

Cu o liturghisire comună s-ar schimba în mod radical şi perspectiva din care se vede problema. Fiecare dispută bisericească arată mult mai înspăimântătoare decât este în realitate după întreruperea liturghisirii comune. Întreruperea este în esenţă şi problema principală. Aceasta este soluţia bisericească la neînţelegerile reciproce, mai ales datorită neputinţei de a birui singuri, fără Dumnezeu, dominaţia răului şi dezbinarea şi în noi şi dintre noi. Noi, de fapt, slujim şi aşa singuri sau coliturghisim şi ne împărtăşim în alte câteva Biserici Locale, însă de ce aceasta să fie în taină…? Deci, dacă iertăm, demonul care conduce acum evenimentele îşi va pierde puterea, şi noi toţi vom învinge. Atunci şi oamenii ne vor recunoaşte că suntem ucenicii Lui Hristos şi Se va preamări Părintele nostru ceresc. Altfel, în ochii fiecărui om normal, acum, părem toţi foarte caraghioşi şi amărâţi…

Care este mesajul Domniei Voastre de Crăciun?

În timpul şi spaţiul haric al Sfintei Liturghii, Dumnezeu ne dăruieşte încă o dată să participăm la marea taină a Naşterii Lui Hristos, care trebuie să fie temelia naşterii noastre duhovniceşti şi viaţă duhovnicească. Nu trebuie să pierdem aceste momente de revărsare de har Dumnezeiesc special, asupra întregii omeniri, ci trebuie cu post şi rugăciune, după putere, cu împlinirea poruncilor dumnezeieşti şi cu spovedirea păcatelor propriii să ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Lui Hristos, ca unică pecete şi chezăşie a participării noastre în viaţa Dumnezeiască.

„Hristos Se naşte, slăviţi-L!”

Preluat din mpc.org.mk via pridvorul lui Laurentiu Dumitru , July 4, 2007

Sfânta Liturghie, Mănăstirea Sopocani [audio]

Манастир Сопоћани – Света Литургија / Mănăstirea Sopocani – Sfânta Liturghie

Manastirea Sopocani a fost construita in cea de-a doua jumatate a secolului al XIII-lea, langa izvorul raului Raska, in regiunea Ras, la numai 16 kilometri sud-vest de localitatea Novi Pazar, in centrul statului medieval sarb, de catre regele sarb Urosh I. Manastirea Sopocani a fost declarata monument mondial UNESCO in anul 1979. Anul cel mai probabil al zidirii manastirii este 1265. Biserica cea mare a manastirii este inchinata Sfintei Treimi (sursa: crestinortodox.ro)

Manastir_Sopocani

Ţarul sârbilor, Ştefan Milutin, omul lui Dumnezeu (30 oct.)

The fresco of king Stefan Milutin, King`s Church in Studenica, Serbia

Sfântul Milutin (prăznuit la 30 octombrie), ţarul sârbilor, a fost un mare apărător al Ortodoxiei, căci el a scăpat, în veacul în care a trăit, popoarele din Balcani de Uniatism. La acel timp din istorie, pe când împăratul Imperiului Roman de Răsărit dădea dovadă de conştiinţă slabă, acest slav nobil şi purtător de Dumnezeu s-a ridicat hotărât şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a salvat curăţia Ortodoxiei, nu doar în ţinuturile lui, ci şi în toate ţinuturile din Balcani.

The fresco of young Milutin, Sopocani, SerbiaCel care studiază cu atenţie izvoarele vremii în care este însemnată viaţa Ţarului Milutin înţelege de ce i-a dat Dumnezeu lui biruinţă după biruinţă în toate războaiele şi întreprinderile lui, de-a lungul întregii lui vieţi. Fiind uns Rege al Sârbilor, Milutin a făgăduit înaintea lui Dumnezeu că va înălţa câte o sfântă biserică în fiecare an al domniei lui. El a domnit timp de patruzeci şi doi de ani, şi patruzeci şi două de sfinte ctitorii stau mărturie de felul dumnezeiesc în care şi-a împlinit făgăduinţa. Dar în afară de aceste sfinte ctitorii, în unele locuri – ca de exemplu la Tesalonic şi la Constantinopol – el a zidit în apropiere de biserici şi spitale şi case de oaspeţi pentru bolnavii şi călătorii săraci, unde aceştia erau găzduiţi şi îngrijiţi gratuit, în afară de aceasta, el însuşi cu mâna lui făcea milostenii bogate din propriile lui averi, care erau enorme. Adesea, acest rege puternic şi bogat se îmbrăca în haine sărăcăcioase şi, însoţit doar de doi sau trei servitori, păşea prin rândurile poporului sărac, noaptea, şi afla de la ei de durerile lor. De multe ori le dăruia unora ca aceştia daruri neaşteptate şi îmbelşugate.

Dar chiar din mijlocul marilor lui bogăţii, Ţarul Milutin ducea o viaţă austeră şi extrem de simplă, deşi nu aşa li se părea şi străinilor. El se obişnuise cu un stil simplu şi frugal de viaţă încă din copilărie, căci aşa îl învăţase tatăl lui, Regele Uroş întâiul. Se cunoaşte cum împăratul Mihail Paleolog a trimis-o la curtea Regelui Uroş pe Anna, fiica lui, spre a fi luată de soţie de Milutin, dar cu gândul de a îl îndupleca pe regele sârb să intre în unire cu Roma. Dar Regele Uroş, văzând luxul extravagant al Annei precum şi comportamentul ei uşuratic şi nesăbuit, asemenea şi al suitei cu care venise, a zis: “Ce însemnează toate acestea, şi ce folos pot aduce ele? Noi nu suntem obişnuiţi cu o astfel de viaţă”. în acelaşi timp, el a indicat către o cneaghină sârbă, care mânuia cu îndemânare o furcă de tors: “Iată, felul acesta de ţesătură ne place nouă să poarte cea care ne va fi nouă noră”.

Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 30 octombrie, Sfântul Nicolae Velimirovici via pridvorul lui Laurentiu Dumitru

The fresco of king Milutin, Bogorodica Ljeviška (Our Lady of Ljevish), Kosovo and Metohia, Serbia

Cântare de laudă la Sfântul Milutin, Ţarul sîrbilor
(Sf. Ierarh Nicolae Velimirovici – Proloagele de la Ohrida)

Sfîntul lui Dumnezeu, Milutin viteazul,

Grea sarcină pe pămînt a avut:

El credinţa creştină de schismatici apărat-a,

Şi pe norod l-a păzit de cruzii tirani.

El a fost biciul ce-a ars pre Paleolog împăratul,

Şi biciul ce-amarnic pe latini a lovit.

Milutin pe toţi necredincioşii călcat-a,

Şi scumpa Ortodoxie sus a ţinut!

Comoară scumpă i-a fost lui Ortodoxia,

Precum odinioară lui lustinian cel Mare

Imperiala coroană a lui, cea în perle rare bătută!

Asemenea iar lui lustinian preaslăvitul,

Milutin ţarul înălţat-a bogăţie de ctitorii!

El în sus înălţat-a a Bisericii slavă,

Vestită făcut-o-a el pe pămînt!

Cu putere de rege a guvernat a lui ţară,

Dar de Hristos mintea lui n-a despărţit nicicînd.

Astfel a viteazului ţar inimă fost-a neîntinată,

Preacuvioasă a lui minte, într-al lumii vîrtej.

Iar Dumnezeu Care pururi doar la inimă cată,

Pe Cneazul Milutin răsplătit-a cu nemurirea Lui.

Cu nemurire sufletul, cu nestricăciune trupul,

Căci iată şi-acum ţarul nostru e-ntreg!

Aşa cum pe pămînt neînfricat ai fost,

O, minunate Ţare,

Apără-ne pre noi şi-naintea Tatălui Ceresc!

Roagă-te Lui păcatele noastre să ierte,

Şi ne mijloceşte nouă un colţişor de Rai!

Monastir_Studenica_II

Foto (1 – sus): Frescă reprezentând pe Ţarul Ştefan Milutin, ctitor al mănăstirii Studenica (Serbia), executată în timpul vieţii acestuia, aproximativ 1314.
Foto (2 – miniatură): Frescă reprezentând pe tânărul Milutin, sec. XIII, Sopocani, Serbia
Foto (3): Frescă reprezentând pe Ţarul Milutin, Bogorodica Ljeviška (Our Lady of Ljevish), sec. XIV, Prizren, Kosovo şi Metohia, Serbia Foto (4): Mănăstirea Studenica, ctitoria Ţarului Ştefan Milutin

Patriarhul Pavle: Şi raiul şi iadul încep încă din această viaţă

Patriarhul-Pavle-rugandu-se

 – Interviu luat vrednicului de pomenire Patriarhul Pavle de catre Svetlana Luganskaia pentru site-ul „Pravoslavie i mir”, Rusia, 1997 –

Se trezeşte foarte devreme. Şi când toţi dorm, slujeşte dumnezeiasca Liturghie, se roagă pentru poporul său. În inima lui este loc pentru patria lui întreagă. Este mic de statură, dar uriaş în duh. Pe umerii săi firavi poartă povara întregii naţiuni. Oamenii spun: Acesta este îngerul nostru, care ne acoperă şi ne ocroteşte.

PatriarhPavleÎntâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a născut pe 11 septembrie 1914 în Slavonia, purtând numele de mirean Goiko Stoicevici. La vârsta de 32 de ani primeşte tunderea în monahism la mănăstirea “Bunavestire”, care se află în clisura Ovciar – Kablar (în apropiere de oraşul Ciaciak). Viitorul patriarh al Serbiei este adus de parintele Iulian la mănăstirea “Bunavestirea” de la mănăstirea «Sfânta Treime», unde vieţuise o perioadă de timp înainte ca frate. În ajunul Buneivestiri a anului 1946, Goiko Stoicevici devine monahul Pavle.

El este al 44-lea păstor al Bisericii Sârbe în ordine după Sfântul Sava. Patriarhul Pavle îşi închină întreaga viaţă Bisericii, este vestit şi iubit de popor pentru modestia sa. Patriarhul a petrecut 33 de ani în Kosovo şi Metohia, ca episcop de Raşka şi Prizren, şi acesta este unul din principalele motive pentru care rămâne strâns legat de acest odor sfânt al pământurilor sârbeşti.

Sfinţia voastră, să începem cu începutul vieţii voastre pământeşti povestiţi-ne despre Goiko Stoicevici (numele de mirean al patriarhului Pavle), despre Slavonia, despre satul Cucianţi şi despre copilaria timpurie!

Am crescut aşa cum creşte şi tineretul de astăzi, cu deosebirea că viaţa era foarte diferită şi existau hotare, pe care aproape nimeni nu le călca. Iar acum vedeţi ce se întâmplă… Am rămas foarte de timpuriu fără părinţi. Tatăl meu, care plecat la muncă în America, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a întors acasă să moară. Pe atunci nu aveam nici trei ani. Fratele meu abia se născuse. Mama s-a căsătorit la câţiva ani după moartea tatălui meu şi a murit şi ea curând. Eu şi fratele meu am rămas cu bunica şi mătuşa. Sentimentul meu de iubire maternă este legat de mătuşa mea. Îmi amintesc devotamentul ei fără margini, a fost ca o a doua mamă pentru mine şi cred că atunci când voi muri o voi vedea mai întâi pe ea, apoi pe ceilalţi.

Familia noastră era credincioasă, copiii mergeau la şcoala de duminică, învăţau “Legea lui Dumnezeu” ştiau “Tată nostru” încă din primii ani de viaţă, dar când creşti fără părinţi, sentimentul apropierii şi grijii Tatălui Ceresc se trăieşte mai puternic. Am auzit despre un copil pe care mama lui l-a lăsat cu bunica, de care nu s-a mai îngrijit, care când auzea cuvântul de la ceilalţi copii cuvântul «mama», fugea acasă, îmbrăţişa pisica şi îi zicea «mamă» …

Mătuşa noastră ne iubea mult, dar uneori, pentru greşelile noastre, trebuia să ne pedepsească cu nuiaua…

Aş vrea să remarc faptul că sistemul actual de educaţie este bolnav, incorect, copiii cad literalmente în platoşa dragostei şi a grijii părinteşti şi nu se pot dezvolta firesc. Este ucisă orice iniţiativă şi copilul creşte cu un psihic de cheltuitor, în loc să se deprindă cu gândul că va trebui să devină într-o zi sprijin pentru familie, sau devine mofturos şi capricios, aşteptând ca toate să i se facă după plac.

pavle in 1959Au existat bănuieli atunci, vreun semn, că vă veţi închina viaţa Bisericii?

Nu, în afară de faptul că aveam o sănătate firavă. O dată, chiar mi-au pus o lumânare la căpătâi, crezând că am murit. Mătuşa a băgat de seamă că nu sânt bun la munca câmpului şi a hotărât că trebuie să-mi continui studiile. Familia a avut o înrîurire hotărâtoare asupra deciziei mele de a intra la Academia Duhovnicească, dar mi-a rămas interesul pentru fizică, cu care mă ocupam în timpul meu liber.

Şi totuşi, v-aţi cercetat serios decizia de a intra la Academia Duhovnicească?

Atunci, în al 3-lea an de studii la Academie, mi-a venit în cap gândul: “Dacă Dumnezeu ştie dinainte că eu voi deveni ucigaş, pot eu, oare, să schimb drumul meu? Dacă pot, atunci cunoaşterea nu e nimic, dar dacă nu pot, atunci unde este libertatea?” Mult timp m-a chinuit întrebarea asta, fără să-i pot afla răspuns. Nu puteam avea încredere în nici unul dintre prietenii mei, deoarece pe ei nu îi chinuiau astfel de întrebări. Şi nu îndrăzneam să-l întreb pe profesorul meu, pentru că mă temeam că mă vor crede eretic – cine ştie?! La vârsta aceasta îţi trece orice prin minte, şi eu am purtat multă vreme această întrebare, până ce am aflat răspuns la fericitul Augustin, care îl explică prin noţiunea de timp. Timpul, spune el, este o oarecare neîntrerupere, care are trecut, prezent şi viitor. Trecutul a fost, nu mai există, viitorul va fi, acesta încă nu există, dar ce este acum? Există prezent, dar şi acesta aproape că nu este – punctul de atingere al trecutului cu viitorul, în care, de îndată ce ai intrat, viitorul se transformă permanent în trecut. Timpul există numai pentru obiecte, materii, universuri şi bineinţeles pentru noi, oamenii. Noi trăim şi cunoaştem în categorii, spaţii şi cifre. Aceste categorii nu există pentru Dumnezeu. Pentru El nu există nici trecut, nici viitor, ci numai prezent veşnic. Căci atunci când vorbim de viitor, acest viitor este al nostru, şi nu al Lui. Şi aceste răspunsuri au devenit pentru mine soluţia problemei care mă chinuia. Dacă nu aş fi găsit răspuns la întrebarea care mă chinuia cu siguranţă aş fi renunţat la teologie.

Cum v-aţi simţit când v-au ales ca patriarh?

Asta a fost un şoc pentru mine. Nu m-am aşteptat, nici nu am bănuit aşa ceva. Aveam 76 de ani pe atunci, iar la o astfel de vârstă este foarte anevoios să începi ceva nou. Dar dimineaţa este mai înţeleaptă decât seara. Ziua următoare mi-am venit în fire şi am început să mă gândesc de unde să încep, care este primul lucru de care să mă apuc. Ştiţi cum este, sânt lucruri posibile, lucruri imposibile şi lucruri pe care eşti dator să le faci. Simţul datoriei şi a împlinirii ei, iată ce este important.

Puteţi spune care este cel mai dificil moment din slujirea dumneavoastra?

Cel mai greu este să biruiesc deznădejdea, caracteristică oamenilor. Dar mai târziu, privind înapoi, înţelegi că şi necazurile şi nereuşitele au rostul lor. Iată, îmi amintesc cum mergeam pe jos către mănăstire, drumul lung, ploua, nu aveam umbrelă, iar sub mine un noroi cleios, că abia puteai ridica piciorul. M-am gândit atunci: “Doamne, de ce este aşa? Nu mă duc la restaurant, de ce e aşa de greu, ce se întâmplă?” Iar apoi mi-am răspuns singur: “Dar unde îţi este stăruinţa, unde este efortul tău?” Totul se aşează dacă ştii să rabzi şi să te încredinţezi lui Dumnezeu.

Belgrade_PavleDe ce nu vă socotiţi a fi un martor ocular al evenimentelor din Kosovo?

Din simplul motiv că nu am fost martor ocular al acestor evenimente. Şederii mele în Kosovo i-a fost dată, cu ceva timp în urmă, o prea mare însemnătate. Eu pur şi simplu am fost acolo pentru că era firesc să fiu. Noi tot avem aşa nevoie de oameni buni şi păstori buni şi sântem gata să îi vedem pretutindeni şi permanent şi acolo unde nu sânt. Dar greşim când vedem numai exteriorul. În virtute este trebuinţă să se crească neîncetat, pentru a se ajunge la cea mai înaltă treaptă – „neputinţa da a păcătui”. Acesta e un proces lăuntric adânc, care, fireşte, se reflectă şi în afară. Uneori un om trece pe lângă tine, şi simţi o uşurare, o căldură, fără să ştiţi de ce. Şi invers, când eşti împreună cu altul îţi este foarte greu, parca nu eşti în apele tale. Noi pregătim raiul sau iadul prin fiecare celulă duhovnicească a noastră. Nevrozele, iată, acestea sunt chinurile iadului încă din lumea aceasta. Din ce pricină credeţi că sânt ele? Din lipsă de dragoste. Dragostea desăvârşită izgoneşte toate fricile întunecate.

Aşadar, începutul iadului e pe pământ?

Fireşte, aici! Şi fericirea începe aici. Dacă aici putem să ne pregătim pentru fericire, acolo, nu mai putem. Moartea, iată hotarul dincolo de care nu mai este pocăinţă. Dar după moartea fizică sânt trepte ale fericirii. Pentru sporirea omului nu este stare pe loc în virtute, aşa cum nici în rău nu este oprire. Cât de repede poate să crească un om ţine de rîvna lui. Fireşte, multe depind de raţiunea, de înţelegerea şi de rezolvarea problemei sensului vieţii. Aceasta este o întrebare de primă importanţă. Dacă omul răspunde acestei întrebări atunci totul devine mai uşor.

Un tânăr l-a întrebat pe Einstein în ce constă sensul vieţii omeneşti. „Ca să cunoşti răspunsul la această întrebare trebuie să ai credinţă în tine”, i-a răspuns învăţatul. Tânărul a continuat: „Nu este mai bine să nu-mi pun întrebarea asta?” Einstein i-a răspuns: „Omul care nu găseşte răspuns la întrebarea asta şi nu găseşte un scop al vieţii sale va fi nu numai nefericit, ci şi incapabil de viaţă. În măsura în care am putut pătrunde în legile naturii am văzut în ele manifestarea unei inteligenţe superioare, în comparaţie cu care totul de care este capabilă raţiunea omenească este numai o licărire palidă.”

După părerea mea acolo unde există raţiune superioară acolo există şi o persoană care aparţine acestei raţiuni superioare. Deoarece persoana nu există fără raţiune, aşa şi raţiunea nu există fără persoană. Nici dragostea, nici pizma nu pot să existe fără persoană. Pentru mine „raţiunea superioară” este raţiunea lui Dumnezeu. Pentru Einstein e diferit. El era panteist, nu a crezut într-un Dumnezeu – Persoană, a înţeles raiul şi iadul prea literal, superficial.

Se poate explica pogorârea focului Duhului peste Mormântul Domnului prin legile naturii?

Patriarhul intră în paraclisul Mormântului Domnului. Lumânările sânt stinse. Focul se pogoară pentru credinţă şi rugăciune. Este o minune. Dacă Sfântul Apostol Pavel nu L-Ar fi văzut pe Mântuitorul înaintea porţilor Damascului atunci tot creştinismul ar fi o ficţiune. Dacă Hristos nu a înviat, creştinismul nu ar avea sens, căci în aceasta stă esenţa credinţei noastre. Dacă Hristos nu e Dumnezeu, dacă nu există altă lume, atunci sântem cei mai nefericiţi dintre oameni. Cum este posibil putem să dovedeşti că lumea a aparut singură, din nimic, sau că sufletul e muritor. Aceasta nu va mai fi stiinţă, ci chiar credinţa materialiştilor.

pavle-al-serbiei-mergandCe este mistica ortodoxă?

Este trăirea personală adâncă a credinţei şi a legăturii cu Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească. Este într-atât de adâncă încât este cu neputinţă de exprimat în cuvinte. Totuşi, ca să nu cădem în înşelare, ca să nu ne abatem de la cale, trebuie neapărat să cercetăm învăţătura Bisericii şi să mergem sub cârmuirea ei. Multe secte au apărut tocmai din înşelare. Omul este dator să găsim calea cea dreaptă, ca să trecem prin pădure, iar aceasta este cu putinţă numai cu ajutorul preotului, care ştie deja drumul.

În vremea de astăzi mulţi oameni se îndreaptă către meditaţia budistă, chiar dacă rugăciunea, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, este singura, unica cale de comuniune cu Dumnezeu. În Tradiţia ortodoxă este cunoscut isihasmul. Există practicaţi ai isihasmului în zilele noastre?

Oamenii aceştia sânt reticenţi în a povesti experienţa lor, este ceva tainic, profund. Isihasmul este o cale de dobândire a luminii dumnezeieşti. Potrivnicii isihasmului spun, în batjocură, că isihaştii nu fac decât să-şi privească buricul. În realitate, ei adună în chip deosebit atenţia înlăuntrul lor, spre a se slobozi din robia lumii acesteia. Cândva şi mirenii alergau la acest fel de rugăciune, dar numai sub cârmuirea unor monahi isihasti. Acum monahii sânt tot mai puţini, şi de aceea sânt tot mai puţini şi îndrumătorii în această lucrare.

Este cunoscut faptul că vă spovediţi de patru ori pe an. Care este semnificaţia spovedaniei?

Păcatul se naşte în inimă şi în minte. Noi păcătuim cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Spovedania este sentimentul de pocăinţă al fiului risipitor, care a părăsit casa tatălui Său, a călcat voia Lui şi grăbit să se întoarcă la El, ceea ce înseamnă la sine însuşi. În Biserica creştină timpurie spovedania era publică, mai târziu spovedania publică a fost înlocuită ca să nu smintească copiii şi începătorii. Este foarte greu să-ţi recunoşti păcatele în prezenţa altora. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii (metanoia), iar epitimia nu este pedeapsă, ci medicament. Şi mie însumi şi celorlalţi le spun: cel care vrea poate să mă umilească, dar cu adevărat mă poate umili numai un singur om pe lume, eu însumi. Când înţelegi asta, dobândeşti echilibru şi pace.

Pavle ingenunchindPrea Sfinţia voastră, să vorbim despre femeie. Cândva aţi spus că, femeia este „vasul slab”, iar altă dată că femeia este cu mult mai serioasă şi responsabilă decât bărbatul, pentru că ea zămisleşte, naşte şi educă copiii. Coincid, oare, aceste două aprecieri?

Coincid. Femeile sânt mai emoţionale, mai simţitoare, greşesc mai uşor, deşi nici printre bărbaţi aceasta nu este o raritate… ”Vasul slab” – este din textul despre Adam şi Eva, Eva a greşit prima.

De ce a ascultat Adam de ea? Nu este aceasta slăbiciune?

El a ascultat pentru că aici este vorba despre căsătorie. Doi într-un trup. Nu a fost nici înşelarea ei, nici nechibzuinţa lui, ci el a decis conştient, împreună cu ea să poarte povara păcatului. De aceea căsătoria este aşezământ al raiului, şi nu a fost distrusă prin căderea în păcat.

Care dintre virtuţile creştine este mai importantă: rugăciunea sau milostenia?

Importantă este şi prima şi a doua, şi foarte importante… Este imposibil să distingi vreuna dintre virtuţi în mod deosebit. Dacă ai ucis, dar nu ai furat, eşti vinovat. Rugăciunea, aceasta este legătura noastră vie cu Dumnezeu, convorbirea noastră cu El. Ce familie este aceea în care fiul nu spune nimic tatălui său? Fără milostenie şi împreună pătimire către alţii nici noi nu ne putem mântui. La fel, noi toţi sântem un singur trup.

Credinţa învaţă că fericirea este principalul ţel al vieţii…

Pentru dobândirea fericirii sânt şapte trepte. Prima, smerenia, este fundamentul. Omul mândru nu este capabil să facă bine nimănui. El socoteşte că Dumnezeu îi este dator lui şi nu invers. Cea mai mare virtute este iubirea. Ea nu mai este în această trecere, credinţa se transformă în contemplare, nădejdea în făptuire, iar dragostea rămâne legătura noastră cu Dumnezeu şi cu alţi oameni.

A consemnat Svetlana Luganskaia pentru site-ul „Pravoslavie i mir”, Rusia, 1997

Sursa: Blogul lui Ciprian Voicila

PS: Patriarhul Pavle a plecat la Domnul pe 15 nov. 2009. Aproape un milion de oameni au umplut atunci străzile Belgradului şi alţi 600 000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna patriarhului pentru ultima oară. Coşgiugul său a rămas deschis pentru 6 zile şi nimic nu s-a întâmplat (…)

belgrad-inmormantare-patriarh-pavle

Desi nu este canonizat inca, multi sarbii il cinstesc deja pe fostul patriarh Pavle ca pe un mare cuvios si ierarh al Bisericii lui Hristos

patriarhul-pavle-fresca

Întâlnire de suflet: Părintele Cleopa şi Stareţul Tadei, 1995 (video / foto)

Întâlnire de suflet: Părintele Cleopa şi Stareţul Tadei (video)

Este ştiut faptul că Stareţul Tadei de la Vitovnita avea origini româneşti, vorbea limba română şi iubea România. În 1995, împreună cu un grup de credincioşi ortodocşi sârbi, a făcut un pelerinaj în ţara noastră, prilej cu care s-a întâlnit şi cu Părintele Cleopa de la Sihăstria. Între timp cei doi mari părinţi duhovniceşti au plecat la Rai, Părintele Cleopa în 1998, iar Stareţul Tadei în 2003. Să avem parte de rugăciunile lor şi cu toţii să ne vedem la Rai. Amin!

Laurentiu Dumitru


Această prezentare necesită JavaScript.

Minune în Serbia: Icoana Stareţului Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa plânge pentru Kosovo şi Metohija

În acest scurt filmuleţ este vorba despre o icoană a vrednicului de pomenire Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa din Serbia (1914-2003). Această fotografie – icoană ce se află în casă unor sârbi evlavioşi a început să izvorească mir şi lacrimi pentru câteva zile după ce s-a semnat documentul de proclamare a independenţei Republicii Kosovo. Este ştiut că Părintele Tadei a fost un mare susţinător al regiunii Kosovo şi Metohija, cum este denumită de sârbi, şi a componenţei ei teritoriale ca parte integrantă a Serbiei! Părintele Tadei spunea deseori că această regiune va fi din nou leagănul credinţei sârbeşti, însă cu condiţia ca Guvernul să nu semneze niciodată independenţa acesteia.

În momentul semnării acordului de la Bruxelles, Icoana Părintelui Tadei a început să izvorească mir/lacrimi. În filmuleţ se spune că a curs o cantitate mare de mir încât s-au lipit micile iconiţele puse pe icoană mare a Părintelui. De asemeni – toată casa mirosea a mir.

Cu ocazia împlinirii a 10 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Tadei, Icoana a fost depusă la mormântul Părintelui, la Mănăstirea Vitovniţa, iar mai apoi, după 3 zile, în casa fratelui care deţinea icoana, din aceasta a-nceput iarăşi să curgă mir/lacrimi. Se întâmpla în data de 1 mai 2013, cu câteva zile înainte de Paşte. Mulţumesc doamnei Liubita Popadici care mi-a făcut cunoscut acest scurt filmuleţ.

Laurentiu Dumitru / Se va prelua cu precizarea sursei Serbia Ortodoxă

Un material video cu Părintele Tadei şi viaţa acestuia pe scurt găsiţi la linkul: Stareţul Tadei de la Vitovniţa, “Cum ne sunt gândurile, aşa ne este şi viaţa” [6 părți]

staret-tadei-icoana-mir

Stareţul Tadei de la Vitovniţa rostind rugăciunea lui Iisus (audio)

Rugăciunea lui Iisus / Исусову молитву
Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! (în forma sa prescurată)
Господи Иисусе Христе, Сине Божиј, помилуј мја!

Serbia ortodoxă şi Sfântul Sava

sf-simeon-si-sava-de-la-hilandar

În Vinerea Mare a anului 1595 turcii, la porunca paşei Sinan, au ars pe o colină din Belgrad moaştele Sfântului Sava al Serbiei, mare ocrotitor al acestei ţări. În vestitul său „Prolog de la Ohrida” episcopul Nicolae Velimirovici – el însuşi având viaţă sfântă şi fiind prigonit, înseamnă la pomenirea zilei de 27 aprilie când s-a săvârşit acea nelegiuire: „Arzând moaştele, paşa cel viclean nu a putut să-l ardă pe Sfântul care stă viu înaintea tronului lui Dumnezeu în cer, şi viu pe pământ în inimile oamenilor”.

Apoi adaugă: „Credinţa cea adevărată va fi prigonită în această lume. Domnul Însuşi a spus-o aceasta, limpede, pe faţă, apostolilor Săi. Biserica ortodoxă, dreapta credinţă, sunt mereu prigonite – cu doar scurte răstimpuri de răgaz.

Istoria e plină de prigoane venite şi din afară, şi dinăuntru; din afară de la necredincioşi iar dinăuntru de la eretici… Frate al meu, credinţa creştină e tare nu doar atunci când se potriveşte cu logica şi cu gândirea veacului, ci mai ales atunci când le stă acestora împotrivă. Tot cel ce vrea să trăiască întru bine, va avea parte de prigonire. Apostolii au vestit încă de la început lucrul acesta, şi douăzeci de veacuri creştine au purtat ecoul acestei profeţii şi au adeverit-o. O, Mântuitorule înviat, luminează-ne, ca să rămânem întru bine până la sfârşit, ca să îndurăm prigoana până la sfârşit; a Ta fie slava în veci, Amin.”

La îndemnul Mântuitorului, Evanghelia a fost propovăduită la toate neamurile; dar nu toate neamurile au primit-o, iar între cele care au primit-o, nu toate au păstrat-o. Istoria Serbiei este istoria unui neam care a primit, a păstrat şi luptă să păstreze mai departe dreapta credinţă.

Serbia s-a creştinat încă înaintea Rusiei, la propovăduirea Sfinţilor Clement şi Naum, cei dintâi ucenici ai sfinţilor Chiril şi Metodie, iar la sfârşitul veacului al XII-lea o aflăm strălucită împărăţie creştină, având cârmuitori evlavioşi, închinaţi cu trup şi suflet ortodoxiei.

Marele jupân Ştefan Nemania după ce a întărit hotarele ţării şi a ridicat în cuprinsul ei multe şi frumoase biserici şi mânăstiri a renunţat la tron în favoarea fiului său Ştefan şi călugărit la mănăstirea Studeniţa, ctitoria luând numele Simeon. În aceeaşi zi, Buna-Vestire a anului 1196, s-a călugărit şi soţia Ana, la mănăstirea Kursumlia lângă Iopliţa. După doar câteva luni monahul Leon s-a dus în Sfântul Munte, urmând pe al său mezin, Raţko – ce avea să fie marele Sava. Raţko, în călugărie Sava, plecase ascuns de acasă cu trei ani în urmă şi iţe încercările părinţilor de a-l readuce din Athos nu s-au împlinit. S-au împlinit în schimb rugăciunile şi stăruinţele tânărului de optsprezece ani; şi astfel Serbia s-a întrarmat, la începuturile ei, cu armura cea mai tare: sfinţenia, iar ortodoxia a fost aşezată strâns la temelia istoriei şi culturii sale dincolo de ţesăturile politice, prin vieţuirea în Duh.

Ştefan Nemania – Simeon – a ctitorit mănăstirea sârbă Hilandar din Sfântul Munte unde a şi murit în anul 1200. Moaştele sale, izvorând bună-mireasmă şi mir, au fost aduse în Serbia la mănăstirea Studeniţa de fiul său Sava.

Hilandar-katholikonSfântul avea atunci douăzeci şi nouă de ani, dintre care unsprezece îi vieţuise în Sfântul Munte. La întoarcerea sa, în anul 1204, Serbia era sfâşiată în două, în prăpastia războiului civil. Prin tainice uneltiri cu Ungaria şi cu papa Inocenţiu III, Vukan (cel mai vârstnic între cei trei fii ai lui Ştefan Nemania), pizmaş asupra fratelui său Ştefan moştenitorul tronului, a strâns oaste şi a pornit împotriva acestuia.

Acest război fratricid era oglinda – în mic – a uriaşului conflict instigat de Apus prin marile cruciade ale Bisericii latine, în 1204, soldaţii celei de a patra cruciade au cucerit Constantinopolul şi mare parte din Bizanţ, cuprinzând şi Sfântul Munte, care în 1205 a fost aşezat sub ascultarea şi jurisdicţia unui episcop romano-catolic.

Împărăţia bizantină era împărţită în două, având un centru politic la Constantinopol şi altul la Tesalonic. Patriarhatul din Constantinopol, de care era legată Serbia, era rupt în trei – cu centre la Niceea, unde se refugiaseră împăratul şi patriarhul, la Trebizonda şi la Ohrida.

În aceste împrejurări zbuciumate, craiul Ştefan al Serbiei s-a gândit să-şi alieze ţara cu papa de la Roma, ca să se pună la adăpost de atacurile regelui Ungariei şi ale latinofililor din Constantinopol.

Atunci, după treisprezece ani de lucrare în ţara sa – răstimp în care, fiind arhimandrit şi stareţ al mănăstirii Studeniţa, a străbătut Serbia predicând, învăţând poporul, înălţând biserici şi mănăstiri, înfiinţând ateliere de pictat icoane – sfântul Sava s-a întors la Athos. Mirul izvorâtor din moaştele Sfântului Simeon a încetat să mai curgă.

În cei doi ani cât a rămas în Sfântul Munte la Hilandar (1217-1219) starea Serbiei s-a înrăutăţit. Poporul cârtea, înfricoşat de îndepărtarea iubitului său Sava. Ştefan i-a scris atunci, rugându-l stăruitor să se întoarcă. A renunţat la legăturile pe care le ţesuse cu Apusul, încercând o împăcare cu împăratul bizantin de la Niceea, Teodor Lascaris (1204-1222). Înainte de a se îndrepta din nou spre Serbia, Sava, având însoţitori câţiva călugări de la Hilandar, a călătorit la Niceea unde se afla împăratul şi patriarhul Manuel Sarantenos; a cerut de la aceştia ca Biserica Serbiei să fie de sine, stătătoare, independenţă ce ar fi fost nu numai în folosul sârbilor, ci ar fi pus şi o stavilă încercărilor Romei de a se infiltra în Balcani.

La 6 decembrie 1219, la Niceea, sfântul Sava a fost uns arhiepiscop al Bisericii Sârbe care îşi dobândea astfel autonomia. Peste o sută şi mai bine de ani Biserica Serbiei avea să ajungă autocefală şi să aibă un patriarh al ei.

Sava, acum arhiepiscop al Serbiei, a mers cu corabia la Tesalonic. Acolo, la mănăstirea Filocalos, a tradus din greceşte în slavonă, împreună cu micul său sobor, Nomocanonul Sfântului Fotie cel Mare din veacul al IX-lea, texte cuprinzând canoanele celor şapte sinoade ecumenice, comentarii de ale marilor cărturari medievali, învăţături ale Sfinţilor Părinţi şi felurite edicte ale împăratului Justinian. Această lucrare de mare însemnătate a fost temelia întregii aşezări canonice a Bisericii Serbiei.

Întors în ţară cu aceste izbânde, Sava a fost întâmpinat cu braţele deschise de fratele său Ştefan. Primul său drum a fost la mănăstirea Studeniţa, spre cinstirea părintelui său, Sfântul Simeon, ale cărui moaşte izvorau acum din nou mirul. Apoi, a aşezat scaunul arhiepiscopal la mănăstirea Zica, ctitoria lui Ştefan, făcând din această mănăstire un centru bisericesc dar şi politic. La sărbătoarea înălţării a anului 1220, l-a încoronat aici pe fratele său Ştefan ca cel dintâi rege al Serbiei. Această ungere a fost sfârşitul oficial al legăturilor dinastiei Nemania cu Apusul. Ştefan rămâne în istorie cu numele: Regele Ştefan, Întâiul-încoronat. El a murit la sfârşitul anului 1228, după ce a primit şi el tunderea în monahism şi numele Simon.

În primăvara lui 1234, Sfântul Sava s-a pregătit pentru o lungă şi însemnată călătorie în ţara Sfântă. Spre uimirea tuturor, înainte de plecare a părăsit scaunul arhiepiscopal, lăsând într-însul pe ucenicul său Arsenie, ales de soborul episcopilor sârbi la îndemnul lui; alegerea a fost întărită de patriarhul împărătesc din Niceea.

Cine ar fi putut bănui că marele Sava, cunoscându-şi mai dinainte sfârşitul, a asigurat astfel pe mai departe autonomia Bisericii Serbiei? El nu avea să se mai întoarcă viu în ţara sa.

Întorcându-se din pelerinajul la Locurile Sfinte, Sfântul Sava s-a oprit la Târnovo, fiind primit cu mare cinste de ţarul Ioan Asan II şi de întreaga Biserică bulgară. A slujit Sfânta Liturghie şi slujba de sfinţire a apei la Bobotează, iar numai opt zile mai târziu, la 14 ianuarie 1235, în vârstă de şaizeci de ani, avea să moară, plâns de toată lumea. A fost îngropat ăn biserica din Târnovo.

După doi ani moaştele sale au fost aduse în Serbia, cu alai de sărbătoare, şi aşezate la mănăstirea Mileşeva. Această mănăstire, vestită pentru frumuseţea icoanelor şi a frescelor sale, şi-a dobândit o slavă neasemuită după aşezarea într-însa a moaştelor Sfântului Sava. Mii şi mii de pelerini de pretutindeni veneau să se închine aici dumnezeiescului Sava, care a şi fost canonizat de Biserica Serbiei în 1253.

În răstimp de două veacuri Serbia a ajuns la o asemenea putere în Balcani, încât la anul 1346 (care este şi anul când Biserica Serbiei şi-a dobândit autocefalia) regele Serbiei Duşan primea titlul de: „Împărat al sârbilor, grecilor, bulgarilor şi albanezilor”.

moastele-sf-cneaz-lazarDoar patruzeci de ani mai târziu, această fală se va stinge; Serbia va pierde pentru mai bine de jumătate de mileniu orice slavă pământească, rămânând să străbată veacurile la lumina candelelor creştine, în întunecatele Catacombe ale stăpânirilor străine.

La 15 iunie 1389 s-a dat la Kossovo – „Câmpia Mierlelor” – marea luptă între oastea creştină a ţarului Lazăr şi armiile păgâne ale sultanului Murad. Cântecele populare sârbe ne spun că, în ajunul bătăliei, a zburat de la Ierusalim la Kossovo un şoim, ţinând în gheare o rândunică; dar nu e o rândunică, ci chiar o scrisoare de la Măicuţa Domnului! Ea îl pune pe Lazăr să aleagă între împărăţia lumească şi cea din ceruri, câştigată cu preţul martiriului. Lazăr a ales. Înainte de luptă, evlaviosul domn, s-a jmpărtăşit împreună cu toată oştirea şi aşa au mers cu toţii la sigură pieire. Însă locul unde a curs, împotriva lepădării de Hristos, atâta sânge creştin, nu este locul unei înfrângeri, ci al unei jertfe – pecetea libertăţii în duh, nepieritoare, a Serbiei ortodoxe.

Sursă: Episcopul Nicolae Velimirovici, „Eroicului şi Martiricului popor pravoslavnic sârb”, traducere în limba română – Anca Sârbulescu, Editura Ileana, Bucureşti 1999 / 2007