„Dogmatica Bisericii Ortodoxe” a Sfântului Iustin Popovici în curs de apariție la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei

Cu binecuvântarea Ȋnaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi cu acordul Conducerii Fundației ,,Sfântul Iustin Popovici de la Celie”, la Editura Doxologia vor fi publicate cele trei volume din Dogmatica Bisericii Ortodoxe a Sfântului Iustin Popovici, traduse din limba sârbă.

Sfântul Iustin Popovici, arhimandritul și duhovnicul mănăstirii Celie de lângă Valievo, doctor în teologie și profesor la Facultatea de Teologie din Belgrad, a fost și este unul dintre cei mai proeminenți teologi ai secolului XX. A scris peste patruzeci de cărți şi tratate teologice. Împreună cu mentorul său, Sfântul Nicolae Velimirovici, a fost inspiratorul renașterii spirituale pentru poporul sârb și apărătorul fără odihnă al dreptei credințe în vremurile tulburi ale secolului trecut.

Sfântul Iustin Popovici este unul dintre cei mai prolifici scriitori bisericești din toate timpurile. Opera sa cuprinde peste 40 de volume, din care 30 sunt publicate în sârbă, mai multe din ele fiind traduse în greacă, franceză, engleză, etc.

Numeroasele lucrări ale părintelui Iustin, în afară de subiecte dogmatice și exegetice, tratează problematica patristică, ascetică, liturgică, precum și teme din filosofia creștină, filosofia culturii și mai ales din antropologia axată pe principii creștin-ortodoxe.

 „Prin volumul ca și prin interesul subiectelor tratate, prin amploarea și varietatea lor, opera Părintelui Iustin este comparabilă cu a celor mai importanți Părinți ai Bisericii.”

Despre cele trei volume ale Dogmaticii Bisericii Ortodoxe, se poate spune că sunt capodopera Sfântului Iustin Popovici. Primul volum a apărut în 1932, scris în timpul lucrării lui la Seminarul Ortodox din Bitola sub numele: Filosofia Ortodoxă a Adevărului: Dogmatica Bisericii Ortodoxe. Al doilea volum a apărut în 1935 şi ultimul în 1978, la mai puţin de un an înainte de trecerea părintelui la cele vesnice.Toate trei volumele au fost tiparite la Belgrad.

În primele două volume este tratată învățătura Bisericii Ortodoxe, despre Dumnezeu în Treime și hristologia, iar al treilea volum abordează problematica ecleziologiei și a pnevmatologiei.

Primul volum al Dogmaticii Bisericii Ortodoxe, în curs de apariție la Editura Doxologia, a fost publicat în 1932 la Belgrad ca manual pentru învățământul teologic superior.

Volumul este împărțit în două mari secțiuni: Ființa lui Dumnezeu și Relația lui Dumnezeu cu creația. Urmărind formatul dogmaticilor din ultimele secole, Părintele Iustin își începe lucrarea sa cu definirea Dogmaticii ca știința despre adevărurile – dogmele lui Dumnezeu şi îşi structurează informația în următoarele capitole: definirea dogmaticii, formularea dogmelor, caracteristicile dogmelor, dogmele și Revelația, dogmele și rațiunea, Biserica și dogmele, sursele dogmaticii ca știință, scopul dogmaticii, metodele dogmaticii, principiile în dogmatică, împărțirea dogmaticii, istoria dogmaticii ortodoxe.

Urmează primul mare capitol despre ființa lui Dumnezeu în care este prezentată existența lui Dumnezeu, conținutul, calitatea și limitele cunoașterii lui Dumnezeu și descrierea însuşirilor generale ale ființei lui Dumnezeu: Rațiunea, Voința, Simțirea.

Al doilea capitol al dogmaticii descrie dogma Sfintei Treimi în lumina Revelației și a Sfintei Tradiții: Dumnezeirea și deoființimea Persoanelor Sfintei Treimi, trăsăturile Persoanelor Preasfintei Treimi. Capitolul se termină prin prezentarea ereziilor antitrinitare și critica lor.

Partea doua a primului volum explică relația lui Dumnezeu cu creația Sa. Acolo este discutată problematica creării lumii celei văzute și nevăzute: Învățătura despre îngeri și despre duhurile rele, crearea omului și starea lui primordială, păcatul originar, cauzele și consecințele lui, esența și importanța păcatului primordial, transmiterea lui, prezentarea și critica învățăturilor romano-catolice și protestante în legătură cu păcatul primordial. Mai este prezentat și rolul lui Dumnezeu ca Proniator înaintea și după căderea omului.

Sursa: editura.doxologia.ro

Poziţia Bisericii faţă de stăpânire, Sfântul Justin Popovici

Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni (Fapte 5, 29). Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui.

„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.

Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri – nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.

„A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător – statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată – stare atotcuprinzătoare. Iată care este mai întâi de toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5, 29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor până la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp  nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii – dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.

Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă; nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Care aşa este şi aşa lucrează. Acesta este adevărul şi realitatea evanghelică: „Iisus Hristos ieri şi azi şi în vecii vecilor este Acelaşi”(Evrei 13, 8).

Prin veşnicie Biserica este prezentă în timp pentru ca timpul să se sfinţească prin ea, să se înnoiască prin ea, să se înveşnicească prin ea şi să fie deopotrivă cu ea. Nu Biserica trebuie să fie în pas cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci timpul trebuie să se alinieze după ea, ca fiind veşnică, şi spiritul vremurilor – după ea, ca fiind purtătoare a duhului veşniciei, a duhului Dumnezeului-Om. Pentru că ea este de-a pururi sfântă, de-a pururi apostolească. Ea este de-a pururi duhovnicească, de-a pururi dumnezeiască, de aceea niciodată nici nu îndrăzneşte să jertfească veşnicia vremelniciei, ceea ce aparţine lui Dumnezeu – celor omeneşti, cele cereşti – celor pământeşti. Nu ea urmează a se adapta la spiritul vremurilor, dimpotrivă, ei i se cuvine să potrivească timpul la veşnicie, vremelnicia – veşniciei, cele omeneşti – Dumnezeirii. Veşnicul ei drum prin această lume: mai întâi -Dumnezeu, apoi omul; în faţă – Dumnezeu, iar în urma Lui omul: „Ca să fie Hristos cel dintâi întru toate” (Col. 1, 18 ).

Ca atare stăpânirea este de la Dumnezeu (Rom. 13, 1-6): şi ierarhia valorilor şi ierarhia ordinii de la Dumnezeu este. De aceea, în principiu, trebuie să ne supunem stăpânirii care pune ordine, normalizează şi care păstrează această ordine divină dată de Dumnezeu în lume. Altminteri survine căderea şi decăderea în anarhie.

Stăpânirilor trebuie să ne supunem, în măsura în care ele menţin ordinea divină în lume, pentru că ele sunt „slugile Domnului” şi – ca unor slugi ale Domnului. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, ca slugi ale Domnului, poartă sabie, cu care pedepsesc răul şi apără binele. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, slugile Domnului, sunt „înfricoşătoare pentru faptele rele”, şi nu pentru cele bune. Atunci însă, când stăpânirile devin periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc, şi mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei lumi – pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm. Creştinul trebuie să se lupte cu ele, şi să se lupte anume prin binecuvântatele mijloace evanghelice. Niciodată creştinul să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor, decât lui Dumnezeu, şi mai cu seamă oamenilor potrivnici Dumnezeului adevărat şi Evangheliei Lui.

La început stăpânirea fusese dată, în principiu, de la Dumnezeu. Când însă stăpânirea se abate de la Dumnezeu şi se ridică împotriva lui Dumnezeu, în acest caz ea se transformă în silnicie şi prin aceasta încetează de a mai proveni de la Dumnezeu şi este de la diavol. Deci noi, creştinii, cunoaştem şi taina stăpânirii şi taina silniciei: stăpânirea este binecuvântată de Dumnezeu, silnicia însă, este blestemată de Dumnezeu. Tot ce vine de la Dumnezeu este bine, iar dacă acest bine este întrebuinţat în rău este de la diavol, întrebuinţarea în rău a celor dumnezeieşti – iată unde stă diavolul, şi toată diavoliada lumilor toate, la un loc cu lumea oamenilor. Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu – este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violenţă – prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti – diavolului. Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică, evanghelică despre natura şi valoarea stăpânirii.

Aceasta este sfânta şi infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la început şi până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt martorii ei? Toţi sfinţii apostoli, toţi sfinţii părinţi, toţi sfinţii mucenici. În mod deosebit sfinţii mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul mucenic Ştefan, şi până la noii noştri mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre. Ei toţi au pătimit pentru Domnul Hristos, toţi laolaltă de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile luptătoare contra lui Dumnezeu ai acestui veac. Şi aceşti sfinţi mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sunt sfinţi şi nemuritori ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să se împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor, domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, şi oricine ar fi ei.

Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”. Fiecare din ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiească cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost ei supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii apostaţi din veac în veac.

Sursa: Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica și statul, Editura Schitului Sfântului Serafim de Sarov, 1999 via Doxologia

Fotografie rară cu doi Sfinţi: Ioan Maximovici şi Justin Popovici

Teologii seminarişti de la Bitolia (Macedonia) în anul 1933, având în centru doi dintre profesorii lor, Sf. Ioan Maximovici (stg.) şi Sf. Justin Popovici (dr.).

Sf. Ioan Maximovici. Cei ce cunosc mai în amănunt Viaţă Sf. Ioan Maximovici, ştiu că Mihail (viitorul arhiepiscop Ioan) era de fel din Harkov, din sudul Rusiei, dar în 1921, în timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreună cu întreagă familie. În 1925 a absolvit facultatea de teologie. În 1926 a fost tuns în monahism şi hirotonit că ierodiacon în mănăstirea Milkovo, luând aşadar numele de Ioan. La sfârşitul aceluiaşi an părintele Ioan a fost hirotonit că ieromonah. Întru anii 1929-1934 a fost profesor şi diriginte la Seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitolia. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. Întru anii 1929-1934 a fost profesor şi diriginte la seminarul, teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitolia, din această perioada datând şi imaginea de mai sus. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. A fost trimis iniţial în China, în eparhia Shanghaiului.

Cuv. Justin Popovici. După ce a finalizat liceul, a urmat Seminarul din Belgrad. Mitropolitul Dimitrie al Serbiei îl tunde în monahism, dăruindu-i numele Justin (Blagoje era numele de botez), de la Sfântul Justin Martirul şi Filosoful. Ajunge la studii în Rusia, la Sankt Petersburg, iar mai târziu îşi va continuă studiile la Oxford, în Anglia. De aici va ajunge la Atena, unde va avea posibilitatea să studieze Dogmatică Ortodoxă şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Îşi va susţine teza de doctorat la profesorul Ioannis Karmiris, în anul 1926, cu tema: „Problema persoanei şi cunoaşterii la Sfântul Macarie Egipteanul. Revenit în Serbia, va preda la Seminariile Teologice din Sremski Karlovti şi Bitolia.  Mai apoi va fi promovat că asistent şi apoi conferenţiar la Catedră de Dogmatică a Facultăţii de Teologie din Belgrad, după publicarea a două volume din Dogmatică să, în anul 1930. Din mărturiile scrise ale profesorului Georges Florovski şi ale episcopului Nicolae Velimirovici, reiese că Dogmatică părintelui Justin s-a predat la unele universităţi din America.

În viaţă Cuviosului Justin se spune că acesta a fost coleg la seminarul din Bitolia cu Sfântul Ioan Maximovici. Cuviosul Justin spunea despre el că a fost un om deosebit, o personalitate de excepţie şi că l-a certat pentru că toată noaptea nu dormea şi se ruga, iar apoi, dimineaţă, venea la ore adormit şi elevii radeau de el. „Iată, părintele Ioan cât este de adormit!” El l-a rugat pe Sfântul Ioan să aţipească şi el un pic noaptea că altfel va face şcoală de râs.

La momentul realizării acestei fotografii, Părintele Ioan avea 37 de ani, iar Părintele Justin avea 39 de ani. Amândoi, la bună vreme după fericirea lor adormire, au fost canonizaţi de către Biserică – Sf. Ioan în 1994, iar Sf. Justin în 2010.

Fericiţi elevii seminarişti ai acelor timpuri şi locuri care au avut binecuvântarea unor astfel de profesori sfinţi!

Arhivă foto Laurenţiu Dumitru / Se va prelua cu precizarea sursei Serbia Ortodoxă