Monthly Archives: Noiembrie 2013

Interviu: Mitropolitul Naum al Strumiţei

Naum

Interviu: Mitropolitul Naum al Strumiţei pentru ziarul „Dnevnik”

Ce ar trebui să ştie omul contemporan despre viaţa duhovnicească?

Viaţa duhovnicească este bucurie de nedescris, garanţia plinătăţii pentru fiecare dorinţă a noastră de iubire, libertate, relaţie personală, cunoaştere şi veşnicie. Viaţa duhovnicească este ultima speranţă, mângâiere şi medicament pentru omul contemporan – pierdut, gol, chinuit şi înspăimântat de eşecurile permanente, de patimi, de păcat, de boală, de demonul care îl urmăreşte şi de moarte. Fiecare nefericire reiese dintr-o viaţă neduhovnicească sau dintr-o viaţă duhovnicească dusă greşit. Toţi avem nevoie de viaţă duhovnicească şi de îndrumare duhovnicească. Învăţătorul duhovnicesc este omul purtător şi martor al energiei Sfântului Duh.

Din păcate foarte puţin cunoaştem moştenirea noastră duhovnicească. De acest lucru suntem vinovaţi toţi câte puţin, însă răspunderea personală este cea mai mare. Trăim pe vulcan sub picioarele noastre, dar căutăm lumina şi căldura în focare îndepărtate şi îndoielnice. Normal, sincer şi cinstit este ca mai întâi să se respecte, cunoască şi verifice tradiţia duhovnicească proprie şi după aceea şi tradiţiile duhovniceşti străine, dacă există trebuinţă de acest lucru.

Secolul douăzeci şi unu este secolul comunicaţiilor rapide şi al informaţiilor uşor accesibile; secolul mijloacelor de informare tipărite şi electronice. Totalitatea experienţei în viaţa duhovnicească ortodoxă este scrisă de sfinţii părinţi asceţi. Astăzi, într-un volum mare ea este accesibilă în formă tipărită şi în formă electronică şi în limba macedoneană. Deajuns este să avem conectare pe internet în casa noastră. Chiar şi cu părintele duhovnicesc putem să ne sfătuim cu ajutorul telefonului mobil sau internetului. Experienţa citită şi auzită întotdeauna poate să se verifice în practică, prin experienţă personală.

Ceea ce aş dori în mod special să accentuez, verificat îndeajuns şi prin experienţa personală, este existenţa ordinei minunate şi a armoniei în viaţa şi nevoinţa duhovnicească ortodoxă. După părinţii asceţi există trei nivele (sau trepte) ale creşterii duhovniceşti legate de starea inimii ca centru duhovnicesc al omului: ”curăţirea inimii de patimi”, „iluminarea minţii” şi „îndumnezeirea persoanei”. La aceste trei trepte, în mod armonios se leagă viaţa duhovnicească în totalitate. Rânduiala armonioasă clar aşezată, verificată şi mărturisită nu suportă improvizaţie. Dacă nu ducem o viaţă duhovnicească în conformitate cu Tradiţia sfinţilor părinţi, adică dacă improvizăm în loc să parcurgem în mod corect drumul de la curăţirea inimii de patimi până la dobândirea darului rugăciunii inimii şi iluminare, atunci trebuie să fim siguri că mare parte din ceea ce ni se întâmplă, despre care noi credem că este trăire duhovnicească, în esenţă cade în categoria „firesc”.

La ce vă gândiţi când menţionaţi ordine şi armonie în viaţa duhovnicească?

Precum am menţionat, sunt recunoscute trei nivele în creşterea duhovniceasă a personalităţii fiecărui om: curăţire, luminare şi îndumnezeire. Fiecărui nivel al creşterii duhovniceşti specificat mai înainte îi corespunde un fel stabilit al rugăciunii şi al procesului interior de luminare. După aceea, la fiecare nivel se derulează o relaţie duhovnicească stabilită, specifică şi diferită pentru fiecare treaptă, a fiului duhovnicesc cu părintele duhovnic. În funcţie de nivelul duhovnicesc la care se află omul, în mod diferit şi cu forţă diferită el Îl mărturiseşte pe Dumnezeu. Există trei trepte ale cunoaşterii de Dumnezeu, etc… Nimic din cele specificate nu se pot sări sau scăpa din vedere. Toate sunt legate între ele în mod armonios şi desăvârşit.

serb22Ne veţi explica ceva mai mult despre felurile rugăciunii?

Mai întâi să vedem ce fel de rugăciune corespunde fiecărui nivel. După felul rugăciunii pe care o are, fiecare om poate să-şi determine treapta sau nivelul creşterii duhovniceşti la care se află. La primul nivel, adică în nevoinţa de curăţire a inimii de patimi şi de urmările păcatului, la care se află cei mai mulţi dintre creştini, caracteristică este rugăciunea rostită cu gura sau cu mintea, pe care nevoitorul trebuie mereu să se trudească să o rostească cu buzele, şoptit sau în sine. După aceea, mintea cu smerenie şi plâns, se adună în cuvintele rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)”, iar ca schimbare în minte, este vizibilă curăţirea şi iluminarea energiei sale.

La cel de-al doilea nivel, numit luminarea minţii, nivel la care se află foarte puţină lume, cel mai adesea monahi, caracteristică este rugăciunea minţii şi a inimii, pe care nevoitorul cu ajutorul cuvântului interior o rosteşte neauzit în inima sa. În acelaşi timp, mintea cu smerenie şi cu plâns, adunată în inimă, se concentrează la cuvintele rugăciunii şi omul nu ştie nimic altceva în afară de Dumnezeu înăuntrul său. La acest nivel este de observat deschiderea inimii şi curăţirea şi luminarea esenţei minţii, care se află în ea (în inimă), precum şi transfigurarea corespunzătoare a trupului.

La cel de-al treilea nivel din creşterea duhovnicească, care se numeşte îndumnezeire şi a sufletului şi a trupului unei persoane, este caracteristică rugăciunea neîncetată a minţii şi a inimii – stare pe care o atinge unul în fiecare generaţie. În starea harică a rugăciunii neîncetate a minţii şi a inimii, când vrea Dumnezeu, se întâmplă ceva denumit de către părinţi in literatura ascetică „extaz” sau „răpirea minţii” şi „vedere a luminii dumnezeieşti nezidite”. Atunci, ascetul cu simţurile sale trupeşti transfigurate, poate să vadă ceea ce pentru ochiul omului obişnuit este ascuns, se umple cu lumină dumnezeiască, iubire şi bucurie şi i se descoperă tainele veacului de acum şi al celui viitor. Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu nu îi lasă pe Sfinţii Săi continuu în această stare pentru ca ei să poată, cu experienţa şi cunoaşterea lor să slujească Bisericii. Atingerea celui de-al treilea nivel se presupune că este cea mai desăvârşită cunoaştere de Dumnezeu.

Această rânduială este valabilă şi pentru clerici cu ocazia alegerii lor?

Conform tradiţiei bisericeşti, atribuirea cinurilor preoţeşti trebuie să corespundă celor trei trepte ale creşterii duhovniceşti. Există trei trepte în cinul preoţesc: de diacon, de prezbiter, de episcop. Aceste trei trepte corespund celor trei trepte ale creşterii duhovniceşti: „curăţirea inimii” (praxia), „luminarea minţii” (theoria) şi „îndumnezeirea” (theologia). Cel care este la treapta curăţirii de patimi şi o parcurge în mod corect sub călăuzirea părintelui duhovnicesc, poate să dobândească cinul de diacon. Cel care a atins treapta luminării minţii poate să fie hirotonit prezbiter. Cel care a atins treapta îndumnezeirii poate să fie Episcop.

De unde reies atunci multele probleme ale Bisericii Ortodoxe, în pofida unei astfel de rânduieli şi armonii care, precum spuneţi, dominează în viaţa ei duhovnicească?

Chiar din necunoaşterea şi nerespecterea rânduielii şi armoniei care domnesc în viaţa duhovnicească. Această neştiinţă, nerespectare şi relativizare a rânduielilor duhovniceşti, mai ales cu ocazia hirotonirii în cele trei cinuri preoţeşti – de diacon, de prezbiter şi de episcop, cauzează urmări negative serioase în viaţa bisericescă şi mai larg. Astfel, des se întâmplă ca cineva care nu este iluminat să devină prezbiter sau episcop, să devină părinte duhovnicesc şi să călăuzească poporul. Atunci se îndeplinesc cele spuse în Evanghelie: orbul călăuzeşte orbii. Şi nu există nici un fel de progres în viaţa Bisericii. Dacă cineva nu a atins iluminarea, însuşi, cum atunci le va explica celorlalţi in ce fel să parcurgă drumul curăţirii de patimile sale şi in ce fel să se apropie de luminare? Dacă inima este închisă pentru rugăciunea minţii şi a inimii, acest lucru este semn că este închisă de o anumită patimă. Când inima se eliberează – într-o măsură însemnată – de patimi atunci aceasta se deschide pentru minte şi omul dobândeşte darul rugăciunii minţii şi a inimii. Când mintea în rugăciune stă în inimă, aceasta se transfigurează de către harul dumnezeiesc al sfântului Botez, prezent acolo, şi în acest fel se iluminează. Dacă nu satisfacem patima, aceasta slăbeşte şi se stinge. Când satisfacem patima, aceasta se măreşte şi ne îmbată. Dacă omului bolnav de iubirea de slavă deşartă îi dăm o oarecare autoritate doar îl îmbolnăvim şi mai mult.

Nu există nimeni care să fie potrivit cu cele spuse mai sus?

Sunt dator să transmit ceea ce spun Sfinţii Părinţi, însă nu ca să jignesc sau să judec pe cineva – de aceea, înainte de toate singur mă osândesc – ci ca să se lumineze întunericul neştiinţei. Când omul ştie că nu este vrednic de cinul pe care îl poartă, că nu este vrednic de puterea pe care a dobândit-o în Biserică, atunci el va gândi mai smerit despre sine şi nu va indeparta, prin comportarea sa deşartă şi egoistă, oamenii din Biserică. Acelaşi lucru este valabil pentru toţi din Biserică. Dacă am şti că fără rugăciunea minţii şi a inimii nu avem şi minte iluminată. nu am fi îndrăznit aşa de uşor să aducem învinuiri publice despre problemele Bisericii sau nechemaţi, fără să ceară de la noi funcţia şi rolul nostru în Biserică, să preluăm anumite acţiuni care după aceea doar înrăutăţesc situaţia şi aşa destul de complicată. Ce fel de răspuns vom da după aceea în faţa Lui Dumnezeu despre această uşurinţă în gândire şi paguba făcută? Oare Sfinţii Părinţi degeaba au vieţuit în mănăstiri şi în pustie, ani îndelungaţi, pană să se cureţe de patimile lor şi pană să-şi lumineze mintea lor, şi după aceea, la chemarea Bisericii s-au întors în lume ca să le ajute semenilor lor? De aceea ei sunt sfinţi, iar noi nu! Astăzi, noi năzuim către o duhovnicie-instant. Cu câteva cărţi citite sau cu trei – patru ani petrecuţi în mănăstire, sau în şcoala theologică, gândim despre noi că suntem ceva mare, că ştim foarte multe şi că suntem chemaţi să facem ceva în Biserică. Nu! Singurul lucru pentru care suntem toţi chemaţi, fără excepţie, este pocăinţa, cu alte cuvinte o schimbare a minţii, adică să ne curăţim de patimile noastre (iubirea de sine, iubirea de argint şi cea mai mare – iubirea de slavă deşartă) şi să dobândim darul rugăciunii minţii şi a inimii şi iluminarea. Dacă dobândim acest dar dumnezeiesc, restul este uşor.

Care este adevăratul motiv al prelungirii conflictului dintre Biserica Ortodoxă Macedoneană şi Biserica Ortodoxă Sârbă, ai cărui martori suntem în ultimii ani?

Conflictul extern şi public între Episcopii celor două sau chiar mai multe Biserici, mai ales când motivele nu sunt chestiuni esenţial-canonice şi dogmatice, este urmarea neluminării, adică patima de către care, mai mult sau mai puţin, sunt robiţi înlăuntru. Aceea patimă este întotdeauna iubirea de slavă deşartă – dorinţa de putere şi slavă. Dacă scoatem unul câte unul toate bandajele cu care este acoperită problema, chiar dacă ar fi ele colorate canonic sau liturgic, sau legate de etnofilie sau politică, la final vom ajunge la esenţă, care este iubirea de slavă deşartă a persoanelor concrete. Patima pentru puterea şi slava lumească este nedespărţită de neluminare precum şi de demonul legat de ea.

În ceea ce priveşte cele întâmplate între B.O.M. şi B.O.S., le este tuturor clar faptul că, totuşi, nu Episcopii B.O.M. sunt cei care atentează la teritorii statale străine şi la un popor străin, ci, după puterile duhovniceşti proprii, se îngrijesc de credincioşii săi. Poate că fiecare dintre noi separat, ca om, are slăbiciunile sale, însă noi nu facem mişcări politice greşite cu astfel de urmări distructive precum unii Episcopi sârbi – care îşi însuşesc cu îndărătnicie poporul macedonean şi îl neagă în dauna unităţii bisericeşti şi în dauna mărturisirii generale în lume a Lui Dumnezeu-Omul Hristos. Se poate chiar spune că din punct de vedere administrativ am renunţat la anumite părţi din poporul nostru care acum se află pe teritoriile statelor vecine şi sub jurisdicţia Bisericilor locale de acolo, doar pentru pace în Biserică. Din acelaşi motiv mereu respingem cererile de a ajuta la formarea organizaţiei bisericeşti pe un teritoriu sub jurisdicţia B.O.S. (R. Muntenegru).

Există vreo încălcare a canoanelor în acest caz ?

Aceiaşi Episcopi (câţiva) influenţi ai B.O.S. au întrerupt unilateral dialogul cu noi, nu din cauza neînţelegerii în jurul canoanelor ci din cauza neacceptării numelui – Biserica Ortodoxă Macedoneană. Toate problemele esenţiale liturghice şi canonice au fost în acord cu ultimul document de lucru al celor două comisii pentru dialog, în afară de problema numelui. Poate cineva din comisia sârbă pentru dialog să-mi indice în jurul cărei probleme canonice nu am fost de acord? Normal, nu există aşa ceva, în afară de problema numelui. De aceea, şi acesta a fost al cincilea document de lucru la rând, însă primul care a fost semnat. Problema lor cu numele Bisericii noastre indică imediat natura pur politică a acestei dispute. Invocarea unei anumite încălcări a canoanelor Bisericii în contextul conflictului bisericesc şi politic reciproc este o intenţie rea, obişnuită în lupta psihologică de dobândire de oameni credincioşi (însă neînvăţaţi) de partea lor.

Dialogul trebuie să continue de acolo de unde este oprit, cu scopul de a găsi o modalitate de a depăşi imediat neînţelegerea dintre noi, şi nu să ne întoarcem la ceea ce a fost. Când ne-am aşezat deja la masa de dialog şi ne-am pus de acord în jurul problemelor principale, mare este paguba de a ne întoarce de unde am plecat. Şi nu doar aceasta, însă noi avem şi datoria morală, întărită şi cu semnături episcopale, de a găsi soluţia pe care o va accepta şi Soborul BOS şi Sinodul BOM. Suntem aproape de acest lucru. Aventura ce se întâmplă între timp nu ar trebui să fie un obstacol, pentru oamenii serioşi, în a continua.

Dacă mai există încă astfel de oameni, care vor să ne întoarcă, care susţin că o oarecare nerespectare a canoanelor este problema, îi vom întreba care este mai mare neîmplinire a regulilor bisericeşti: trecerea de la deja recunoscuta autonomie în 1959 la autocefalie în 1967 (conform cu trebuinţele pastorale ale Bisericii noastre locale, conform canonului 34 al Sfinţilor Apostoli şi conform cu continuitatea istorică bisericească) fără aprobarea politică a autorităţii centrului bisericesc administrativ – ceea ce am făcut noi; sau abordarea greşită din punct de vedere pastoral – lucrul pe care îl fac ei? Chiar şi întregul adevăr să fie de partea lor, cum îl vor transmite şi preda poporului macedonean, nerespectându-i numele şi indentitatea şi încălcând continuu demnităţile şi cele mai de bază drepturi ale omului? Respectarea necondiţionată a unui anumit nume şi a unei identităţi este un principiu de bază pastoral bisericesc şi o condiţie prealabilă pentru comunicaţie! „Amin-ul” liturgic al poporului credincios, care în acest caz a fost şi va fi susţinătorul noastră şi nu a lor, este principalul corectiv theologic al tuturor eşecurilor pastorale, şi contemporane şi viitoare.

Există o soluţie bisericească a problemei?

Autonomia recunoscută în anul 1959 din partea BOS însemna că BOM are Sinodul său, Întâi-Stătătorul său şi dreptul la alegere liberă a Episcopilor săi, precum şi regulamentul său şi autoritate judiciară bisericească superioară proprie. De aceea trecerea administrativă de la autonomia recunoscută deja la autocefalie, totuşi, nu este un motiv teologic şi bisericesc suficient pentru întreruperea unilaterală a comuniunii liturgice. Mai ales nu în perioada prigoanei subtile a Bisericii, în care trăim. Nici Biserica sârbă nu pierde nimic din plinătatea sa cu acest lucru, şi nici Bisericii noastre nu i se va adăuga ceva. Întreruperea împreună-slujirii în acest caz înseamnă luarea unei măsuri liturgice împotriva unui act pur administrativ. Aceasta este o reacţie bisericească necorespunzătoare şi neîndreptăţită theologic. Aceasta este un cin politic şi nu pastoral. Arhiepiscopul BOM nu a încetat niciodată să-l pomenească la Sfânta Liturghie pe Patriarhul BOS şi pe ceilalţi Patriarhi, şi nici nu am încetat vreodată să căutăm unitatea liturgică cu ei. De aceea, împreună, ca Episcopi, trebuie cât mai repede să ne depăşim pe noi înşine (să ne pocăim), şi prin iertare şi împăcare reciprocă să restabilim şi unitatea liturgică vizibilă, adică slujirea împreună a Episcopilor BOM cu Episcopii BOS la Sfânta Liturghie, chiar şi fără să soluţionăm mai înainte toate problemele reciproce deschise spre bucuria întregii Biserici, cereşti şi pământeşti. Primii creştini îşi rezolvau toate problemele în interiorul unei comuniuni în rugăciune, adunaţi la Sfânta Liturghie. Şi probleme mult mai complicate în istoria Bisericii, chiar şi astfel de probleme care au afectat dogmele, au fost depăşite prin menţinerea şi neîntreruperea slujirii împreună. Un exemplu răsunător, din afara organizării bisericeşti, este comunicarea Republicii Macedonia cu Grecia: chiar dacă între ele există încă problema numelui, totuşi nu au întrerupt relaţiile reciproce esenţiale la toate nivelurile; de la cele economice până la cele politice – ceea ce este şi mai de mirare, căci cele două state, în principiu, sunt înclinate neprietenos una spre cealaltă. Noi, totuşi, care ca Biserici suntem în esenţă una şi care trebuia să fim exemplul unităţii, am devenit piatră de poticnire între popoare. Însă avem şi exemplu bisericesc pentru aceasta: Biserica Ortodoxă a Americii – tot din cauza numelui – nimeni nu o recunoaşte în afară de Patriarhia Moscovei, dar toate Bisericile slujesc cu ea. De ce să fie arşin (standard) dublu când este vorba de BOM? Deci, dacă vrem, putem să acceptăm şi o soluţie temporară a problemei, iar astfel de soluţii provizorii, evident, sunt cunoscute şi din exemplele lumeşti şi din cele bisericeşti. În cazul de faţă acest lucru ar însemna că Episcopii celor două Biserici ar putea să slujească împreună pe baza înţelegerii de până acum, iar problema cu numele să se soluţioneze conform hotărârii pe care o vor aduce ţările implicate sau comunitatea internaţională. Şi astfel noi, ca Biserică Unică, nu ar trebui să avem nimic cu acea problemă. Tot aşa putem să ne înţelegem în ceea ce priveşte folosirea numelor noastre bisericeşti de bază în comunicaţia noastră reciprocă: Arhiepiscopia Ohridei, Patriarhia din Peci, Arhiepiscopia Atenei, etc. Dacă, întâmplător, permitem Statelor să soluţioneze problema înaintea noastră ca Biserici – ferească Domnul – şi după aceea să rămânem rezidenţi, vom arăta doar că suntem bolnavi fără de nădejde.

Cu o liturghisire comună s-ar schimba în mod radical şi perspectiva din care se vede problema. Fiecare dispută bisericească arată mult mai înspăimântătoare decât este în realitate după întreruperea liturghisirii comune. Întreruperea este în esenţă şi problema principală. Aceasta este soluţia bisericească la neînţelegerile reciproce, mai ales datorită neputinţei de a birui singuri, fără Dumnezeu, dominaţia răului şi dezbinarea şi în noi şi dintre noi. Noi, de fapt, slujim şi aşa singuri sau coliturghisim şi ne împărtăşim în alte câteva Biserici Locale, însă de ce aceasta să fie în taină…? Deci, dacă iertăm, demonul care conduce acum evenimentele îşi va pierde puterea, şi noi toţi vom învinge. Atunci şi oamenii ne vor recunoaşte că suntem ucenicii Lui Hristos şi Se va preamări Părintele nostru ceresc. Altfel, în ochii fiecărui om normal, acum, părem toţi foarte caraghioşi şi amărâţi…

Care este mesajul Domniei Voastre de Crăciun?

În timpul şi spaţiul haric al Sfintei Liturghii, Dumnezeu ne dăruieşte încă o dată să participăm la marea taină a Naşterii Lui Hristos, care trebuie să fie temelia naşterii noastre duhovniceşti şi viaţă duhovnicească. Nu trebuie să pierdem aceste momente de revărsare de har Dumnezeiesc special, asupra întregii omeniri, ci trebuie cu post şi rugăciune, după putere, cu împlinirea poruncilor dumnezeieşti şi cu spovedirea păcatelor propriii să ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Lui Hristos, ca unică pecete şi chezăşie a participării noastre în viaţa Dumnezeiască.

„Hristos Se naşte, slăviţi-L!”

Preluat din mpc.org.mk via pridvorul lui Laurentiu Dumitru , July 4, 2007

Anunțuri

Cei şapte Sfinţi Arhangheli, Sfântul Nicolae Velimirovici

soborul-sfintilor-arhangheli

Sfânta Scriptură ne învaţă limpede şi dă mărturie de necontestat că dumnezeieştile puteri cereşti comunică neîncetat cu lumea oamenilor. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe ne descoperă care sunt numele celor şapte sfinţi arhangheli, căpeteniile puterilor cereşti. Ele sunt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Iegudiil, şi Varahiil, cărora, uneori, li se adaugă şi numele lui Ieremiil.

„Mihail” în limba ebraică însemnează „Cine este ca Dumnezeu?” sau „Cine este egalul lui Dumnezeu?”. Sfântul Arhanghel Mihail este reprezentat iconografic, încă din primele veacuri creştine, ca un voievod care în mâna dreaptă poartă lancea cu care îl străpunge pe Satan, iar în stânga o stâlpare verde de finic. în vârful lancei este reprezentată o panglică de in şi semnul Sfintei Cruci, în roşu. Sfântul Arhanghel Mihail este mai cu seamă cinstit ca Păzitor al Ortodoxiei Credinţei şi ca luptător împotriva ereziilor.

„Gavriil” însemnează „Omul lui Dumnezeu”, sau „Puterea lui Dumnezeu”. El este vestitorul şi descoperitorul tainelor dumnezeieşti, mai cu seamă al tainei întrupării lui Dumnezeu şi a celorlalte sfinte taine care stau în legătură cu ea. El este reprezentat iconografic astfel: în mâna dreaptă el ţine o candelă în interiorul căreia se află o lumânare aprinsă, iar în mâna stângă, o oglindă din piatră de jasp verde. Oglinda semnifică taina ascunsă a înţelepciunii lui Dumnezeu.

„Rafail” însemnează „Vindecarea lui Dumnezeu”, sau „Domnul Vindecătorul” (Vezi Cartea lui Tobit: 3, 17; 12, 15). Rafail este reprezentat iconografic ca ducându-l cu dreapta de mâna pe Tobit – Tobit este arătat ţinând peştele cel pescuit în Râul Tigru – iar cu stânga ţinând un vas medical din alabastru.

„Uriil” însemnează „Focul lui Dumnezeu”, sau „Lumina lui Dumnezeu” (III Ezdra 3, 1; 5, 20). Iconografic el este reprezentat ţinând o sabie întinsă contra persanilor cu mâna dreaptă şi o limbă de foc în mâna stângă.

„Salatiil” însemnează „Mijlocitorul către Dumnezeu” (III Ezdra 5, 16). Iconografic el este reprezentat cu faţa şi privirea aplecată, cu mâinile la piept, în chip de rugăciune.

„Iegudiil” însemnează „Cel care îl preaslăveşte pe Dumnezeu”. El este reprezentat iconografic cu o cunună de aur în mâna dreaptă şi cu un bici cu trei cozi în mâna stângă.

„Varahiil” însemnează „Binecuvântarea lui Dumnezeu”. El este reprezentat ţinând la piept un trandafir alb.

„Ieremiil” însemnează „înălţarea lui Dumnezeu”. El este cinstit ca cel care stârneşte şi inspiră gândurile şi cugetările dumnezeieşti care îl înalţă şi îl apropie pe om de Domnul Dumnezeu (III Ezra 4, 36).

Sursa: Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 8 noiembrie, Sfântul Nicolae Velimirovici via pridvorul lui Laurentiu Dumitru

Schiarhimandritul Ştefan din Karoulia (1922 – 2001)

stefanos-karoulia-18

Chipul Părintelui Ştefan de la Karoulia este arhicunoscut în mediile ortodoxe, căci apare în câteva albume fotografice şi documentare din anii ’80 dedicate Muntelui Athos. Din păcate însă în limba română nu avem încă o viaţă a acestui cinstit pustnic sârb aghiorit, motiv pentru care am încercat să pun cap la cap câteva informaţii aflate de-a lungul timpului din surse diverse, scurte note sau comentarii pe forumuri şi grupuri de discuţii de limba greacă, engleză sau sârbă.

stefanos-karoulia-06Părintele Ştefan (papa Stefanos, cum îi spuneau grecii) a vieţuit 50 de ani (1950-2000) în Karoulia, pustia Muntelui Athos. Ştim că a fost hirotonit întru diacon de Sf. Nicolae Velimirovici care cerceta deseori Sfântul Munte. Acelaşi Sfânt episcop a hirotonit întru diacon şi pe Cuviosul Sofronie Saharov (ucenicul Sf. Siluan Athonitul). De altfel şi Părintele Sofronie a vieţuit o vreme în pustia Karuliei, iar când acesta a ieşit din Sfântul Munte urmând calea pribegiei prin vestul Europei înainte de a se stabili la Essex, Părintele Ştefan i-a moştenit chilia.

Smeritul Părinte Ştefan Karouliotis primise daruri aparte de la Bunul Dumnezeu, se spune despre el că mergea pe apă, ca Sf. Apostol Petru. Părintele avea şi darul proorociei, există oameni care mărturisesc că bătrânul a prezis unele lucruri care mai apoi s-au întâmplat întocmai.

Cu un an înainte de cuvioasa sa adormire este chemat de Dumnezeu în patria să natală, Serbia, la mănăstirea Slanci, lângă Belgrad (metoc al mănăstirii athonite sârbeşti Hilandar). Alte surse spun că Părintele Ştefan, de acum bătrân şi bolnav şi cu chilia distrusă într-un incendiu, a răspuns pozitiv dorinţei vrednicului de pomenire Patriarh Pavle care îl iubea şi-l respectă foarte mult, vizitandu-l de fiecare dată când ajungea în Muntele Athos, anume – de a se întoarce în patria natală spre folosul credincioşilor sârbi dezbinaţi de conflicte şi războaie.

stefanos-karoulia-28-in-serbiaSe spune că, la Mănăstirea Slanici, Părintele Ştefan a ajutat mulţi tineri să părăsească iadul drogurilor. Însă mulţimea nesfârşită de credincioşi veniţi din toată Serbia a început să-l tulbure, motiv pentru care a început treptat să facă pe prostul, asumându-şi nebunia pentru Hristos că să nu piardă pacea inimii câştigată cu atâta osteneală în pustia athonită. Spre sfârşitul vieţii sale pământeşti era aproape imposibil să te înţelegi cu el. Însăşi Stareţul Andrei de la Slanici da mărturie că Părintele Ştefan a fost un adevărat nebun pentru Hristos.

Părintele Ştefan a plecat la Domnul la 80 de ani şi este înmormântat în cimitirul mănăstirii Slanici, fiind cercetat des de pelerini şi închinători. Părinţii mărturisesc că în răstimpuri o mireasma aparte ce vine dinspre mormântul cuviosului se răspândeşte peste tot în mănăstire.

Laurenţiu Dumitru

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos şi Blogul Serbia Ortodoxă
Foto credit pentru fotografia alb-negru: Zbigniew Kosc

Aveţi mai jos un slideshow cu 53 de imagini din arhiva personală cu Papa Stefanos (imagini din tinereţe, de la maturitate, imagini din ultimul an de viaţă – la mănăstirea Slanici, imagini de la înmormântarea sa, imagini cu mormântul cuviosului etc.)

Această prezentare necesită JavaScript.

Fragment din documentarul „Înfricoşătoarea Karulie” (Τα φρικαλέα Καρούλια / Fearful Karulia) în care apare şi Părintele Ştefan

Sfânta Liturghie, Mănăstirea Sopocani [audio]

Манастир Сопоћани – Света Литургија / Mănăstirea Sopocani – Sfânta Liturghie

Manastirea Sopocani a fost construita in cea de-a doua jumatate a secolului al XIII-lea, langa izvorul raului Raska, in regiunea Ras, la numai 16 kilometri sud-vest de localitatea Novi Pazar, in centrul statului medieval sarb, de catre regele sarb Urosh I. Manastirea Sopocani a fost declarata monument mondial UNESCO in anul 1979. Anul cel mai probabil al zidirii manastirii este 1265. Biserica cea mare a manastirii este inchinata Sfintei Treimi (sursa: crestinortodox.ro)

Manastir_Sopocani

Europa secolului trecut văzută de Sfântul Nicolae Velimirovici

Europe_Map2

– Un text vechi de peste 50 de ani în actualitate –

Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos, nu cu cultura ei; şi marile noroade ale Asiei şi Africii – chiar dacă nebotezate, dar înclinate spre duhovnicie – ar fi înţeles şi ar fi preţuit acest lucru, fiindcă şi noroadele acestea se laudă fiecare cu credinţa lui, cu zeii lui, cu cărţile pe care credinţa lui le socoteşte sfinte: unul cu Coranul, altul cu Vedele şi aşa mai departe. Nu se laudă aşadar cu lucrurile mâinilor lor, cu cultura lor, ci cu ceea ce socotesc mai presus de sine, cu ceea ce socotesc desăvârşit în lume.

Numai noroadele Europei nu se lauda nici cu Hristos, nici cu Evanghelia lui Hristos, ci se laudă cu maşinile lor primejdioase şi cu fabricatele lor ieftine, adică cu cultura lor. Rezultatul acestei lăudări de sine europene cu faimoasa „cultură” este ura tuturor noroadelor necreştine împotriva lui Hristos şi a creştinismului. Urând bunurile europene şi oamenii europeni, ei au urât şi pe Dumnezeul european. Dar – vai! – pe Europa n-o doare acest lucru. De altfel, ea însăşi a urât şi a lepădat cea dintâi dintre toţi pe Dumnezeul ei. În această stare de neinvidiat a fost adusă omenirea europeană de către înaintarea ei greşită, sub înrâurirea unei biserici aflate în greşeală, de-a lungul ultimelor nouă sute de ani. Nu sunt răspunzătoare de aceasta noroadele europene; răspunderea o poartă conducătorii duhovniceşti ai noroadelor. Nu este vinovată turma, vinovaţi sunt păstorii ei.

Bine, ar fi fost ca Europa să se laude cu creştinismul, înfăţişându-l ca cea mai preţioasă moştenire şi cea mai mare vrednicie a ei. Aşa ar fi trebuit să fie – şi aşa a fost în primele veacuri după Hristos – dacă Europa ar fi fost tot una cu creştinismul, dacă s-ar fi identificat cu creştinismul. Slăvirea lui Hristos şi propovăduirea lui Hristos tuturor continentelor şi tuturor neamurilor, aceasta a fost menirea hotărâtă de Dumnezeu pentru continentul european, în afară de creştinism, Europa nu are nimic altceva cu care să se poată lauda. Fără Hristos, Europa este cerşetorul cel mai sărman şi exploatatorul cel mai neruşinat al acestei lumi.

Apusul a dat în mintea copiilor, în asta stă monstruozitatea şi nebunia lui. În epoca sa creştină, când Apusul era ortodox, el vedea cu duhul şi privea cu mintea: dar, pe cât s-a îndepărtat de adevărul şi fapta bună creştină, vederea lui duhovnicească s-a îngustat tot mai mult, până ce, în veacul al XX–lea, s-a întunecat cu desăvârşire. Acum i-au rămas numai ochii trupeşti pentru observarea obiectelor care cad sub simţuri. El şi-a înarmat ochii cei trupeşti cu multe aparate uimitoare, ca să poată vedea mai bine şi mai adevărat lumea simţită, forma şi culoarea lucrurilor şi fiinţelor simţite, numărul, mărimea lor şi distanţa dintre ele. Observă cu microscopul, şi vede viermii cei mai mici, microbii, aşa cum nimeni nu i-a mai văzut vreodată. Observă cu telescopul şi vede astrele de deasupra căminului lui, aşa cum nimeni altul nu le-a văzut vreodată. Aici se opreşte şi până aici ajunge vederea lui.

Cât priveşte privirea gânditoare şi vederea duhovniceasca în miezul cel ascuns al lucrurilor şi în înţelesul şi însemnătatea întregii zidiri din marele univers din jurul nostru, în ceea ce priveşte aceasta – o fraţii mei! – omenirea apuseană este astăzi mai oarbă decât Arabia musulmană, şi decât India brahmanică, şi decât Tibetul buddhist, şi decât China animistă, într-adevăr, Hristos nu a văzut o mai mare ruşine ca aceasta în cele două milenii care au trecut: ca oamenii botezaţi să fie mai orbi decât cei nebotezaţi!

nicolae-velimiroviciNoua Europă închinătoare la idoli nu se laudă cu nici o dumnezeire mai presus de ea. Ea se lauda numai cu sine, cu înţelepciunea sa, cu puterea sa. Este ca un balon umflat, gata să se spargă, spre râsul Africii şi al Asiei; un buboi copt, gata să se deschidă şi să umple totul de putoarea lui. Aceasta este Europa anticreştină de astăzi, Demonia albă.

Europa trăieşte în cercul vicios al descoperirilor. Oricine se înfăţişează cu o nouă descoperire este propovăduit ca geniu. Iarăşi: oricine vesteşte descoperirile celorlalţi este numit doctor în ştiinţe. Descoperirile Europei sunt multe, aproape nenumărate. Dar nici una din descoperirile acestea nu face pe om mai bun, mai cinstit, mai luminat. Europa, în ultima mie de ani, nu s-a înfăţişat nici măcar cu o singură descoperire pe tărâmul duhovnicesc şi moral, ci exclusiv şi numai pe acela material. Descoperirile Europei au condus omenirea pe marginea prăpastiei. Au condus-o la o întunecare duhovnicească nemaiîntâlnită în istoria creştinismului şi la distrugere plină de întuneric; căci toate descoperirile ei, nu ştim dacă din cauza gândirii sale rele sau din pricina înrâuririi evreilor, Europa le-a îndreptat împotriva lui Hristos.
Când s-a descoperit telescopul pentru observarea stelelor îndepărtate, oamenii de ştiinţă europeni l-au tălmăcit în dauna Evangheliei lui Hristos.

Când s-a descoperit microscopul, a fost iarăşi râs împotriva lui Hristos. Când s-a născocit trenul, maşina cu aburi, telegrafia şi telefonul, tot văzduhul a răsunat de lauda de sine a Europei în ciuda lui Dumnezeu şi a Hristosului Său. Când oamenii au născocit maşinile de călătorit pe mare, de zburat prin văzduh, de vorbit la mari depărtări, atunci Hristos s-a arătat în Europa tot atât de nefolositor şi de înapoiat ca mumiile egiptene. Dar toate descoperirile ei, de-a lungul ultimelor două sute de ani, Europa le-a întrebuinţat pentru sinuciderea sa în războaie mondiale, pentru crimă, pentru ură, pentru prăbuşire, pentru înşelăciune, pentru siluire, pentru impietatea privitoare la cele sfinte şi cuvioase ale noroadelor, pentru minciună, pentru necinstire, pentru destrăbălare şi pentru ateism în toată lumea, în realitate, Europa nu a înşelat pe nimeni altcineva decât pe sine însăşi. Noroadele necreştine au înţeles ce este Europa, ce dă ea şi ce voieşte; pentru aceasta au şi numit-o Demonia albă.

Ascultă ce spune Împăratul-Prooroc David: “Aceştia se laudă cu carele lor şi aceştia cu caii lor, dar noi ne vom mări în numele Domnului nostru” (Psalmi 19, 8 ). Lăudăroşii aceia vor adormi pe pernele slavei lor mincinoase, iar noi ne vom ridica şi ne vom îndrepta. Iar Apostolul Pavel strigă cu şi mai multă putere: Omule, “ce ai tu, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai primit, pentru ce te lauzi, ca şi cum n-ai fi primit?” (I Corinteni 4, 7). Cunoaşte că toate descoperirile s-au făcut pe pământul lui Dumnezeu, înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi învaţă de aici atât ruşinea, cât şi cinstea!

Notă: fragmentul este preluat dintr-un text mai lung despre Europa al Sfântului Episcop Nicolae Velimirovici. El poate fi găsit în cartea “Biserica Ortodoxă şi ecumenismul” a Sfântului Iustin Popovici, lucrare editată de Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril – Petru Vodă, 2002, pp. 122-134.

Se va prelua cu precizarea sursei Serbia Ortodoxă

Cuvinte ziditoare de suflet de la Sfântul Nicolae Velimirovici

nikolai-velimirovic

Sufletul – mai de preţ decât trupul

Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreună cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!

Necredinciosul îşi este sieşi călău

Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească. De aceea, nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.

Tăcere

Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă.

Slăbănogul

Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz. De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune. În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.

Moartea întemniţaţilor

Cultură şi progres! se laudă un întemniţat al vieţii către alt întemniţat al vieţii. – Vrei să zici: curăţirea şi luminarea închisorii! Dar cine ne va străpunge zidul închisorii? îl întreabă întemniţatul pe întâiul întemniţat. Şi două cuvinte, cu două inimi, se afundă în pivniţa închisorii.

Nu te mândri cu înţelepciunea

Nu te mândri cu înţelepciunea. Nici cu a altuia, căci nu este a ta. Nici cu a ta, căci dacă te mândreşti cu ea, înseamnă că nu ai îndeajuns. Nicio lampă de gaz nu arde până ce nu i se pune gaz. Toate lămpile pot fi umplute, dar lampa înţelepciunii – niciodată.

Adevărul este Fiinţă

Adevărul nu este un gând, nu este o vorbă, nu este o legătură între lucruri, nu este o lege. Adevărul este Fiinţă. Adevărul este putere dătătoare de viaţă, care la toate dă viaţă. Adevărul este fiinţă, care cuprinde toate fiinţele. Adevărul este precum aerul, dar nu este aer, în care înoată toate fiinţele; este precum lumina, dar nu este lumină, în care strălucesc toate fiinţele în cer şi pe pământ. Adevărul este Fiinţă. Puţine sunt în lume limbile care, asemenea limbii Slave, să aibă un cuvânt atât de potrivit şi grăitor pentru Ceea ce este. Adevărul este ceea ce este veşnic acelaşi. Nimic nu este veşnic acelaşi şi neschimbat şi întocmai sieşi, fără numai Adevărul.

Alcătuirea acestei vieţi

Viaţa aceasta nu ar putea fi închipuită fără de acestea trei: fericirea, nefericirea şi moartea. Puţină fericire, puţină nefericire şi moartea fac cu putinţă această viaţă. Chimia morală a acestei lumi este mult mai uimitoare decât chimia fizică. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea – îngăduinţa lui Dumnezeu, iar moartea – biruinţa lui Dumnezeu. Fericirea neîntreruptă, fără amestecul nefericirii, ar ajunge să fie lipsită de culoare şi plictisitoare. Nefericirea nesfârşită, fără moarte, ar preschimba această viaţă într-un iad fără scăpare. În fericire, oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar şi în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte, însă, sunt siliţi s-o facă.

Întregul – mai lămurit decât partea

Totdeauna întregul este mai lămurit decât o parte a întregului. Aceasta, de bună seamă, din pricina noimei şi a unităţii întregului. Este mai lesne de văzut stejarul decât ghinda din stejar. Este mai lesne de văzut trăsura decât roata trăsurii. Mai lesne se vede omul, decât mâna omului. Natura, în întregul ei, se vede mai lesne decât orice lucru din natură. Dumnezeu este mai lămurit vederii decât natura şi decât tot ce fiinţează în natură. Dar dacă omul îşi aţinteşte privirea asupra ghindei din stejar, ghinda se arată mai lesne vederii decât stejarul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra roţii, roata se vede mai bine decât trăsura; dacă priveşte mâna, mâna se vede mai bine decât omul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra oricărui lucru din natură, lucrul acela se vede mai lesne decât natura; şi dacă îşi aţinteşte privirea asupra naturii, natura ajunge mai lămurită vederii decât Dumnezeu. Însă această limpezime a părţii este vremelnică, pe când limpezimea întregului este dăinuitoare. De aceea Dumnezeu este cea mai mare şi cea mai dăinuitoare limpezime.

Răsunetul sufletului tău

Natura întreagă se aseamănă unui pian mare, în care făpturile sunt, de fapt, clape. Orice clapă ar atinge omul, poate auzi ecoul sufletului său.

Simţurile, gândirea şi mintea

Gândirea are în slujba ei cinci simţuri; mintea are un singur simţ. Simţul minţii este gândirea. Raţionali sunt acei oameni la care gândirea stăpâneşte peste simţuri. Oamenii inteligenţi însă sunt mai presus decât cei raţionali, aşa cum cei raţionali sunt mai presus decât cei care se călăuzesc după simţuri. Inteligenţi sunt oamenii la care mintea stăpâneşte în chip desăvârşit peste gândire, adică la care mintea primeşte doar experienţa adusă de raţiune, ca material brut, pe care-l preschimbă în ceva cu totul deosebit şi care nici nu mai seamănă cu experienţa adusă de raţiune – întocmai cum stomacul primeşte din afară hrană şi-o preface în sânge, adică în ceva cu ce nu se aseamănă cu hrana primită. Însă oamenii la care gândirea stăpâneşte mintea şi la care experienţa gândirii rămâne singurul conţinut – nemistuit – al minţii, îşi pierd minţile. După cum se vorbeşte despre un stomac stricat şi despre hrană nemistuită, tot aşa se poate vorbi despre o minte stricată şi despre o experienţă – nemistuită – nepreschimbată în viaţă. Şi aşa precum un organism din prea multă hrană şi fără putinţa de a o mistui ajunge să slăbească, tot aşa şi mintea ajunge să se întunece din mult prea multă experienţă şi cunoaştere – atunci când pierde puterea de control asupra cantităţii şi puterii de preschimbare a acestora în ceva cu totul neasemuit.

Nu te încrede în fericire

Când ai bogăţie, cugetă cum să rabzi cu vrednicie sărăcia. Când eşti fericit, cugetă cum să rabzi cu vrednicie nefericirea. Când te laudă oamenii, cugetă cum să rabzi cu vrednicie defăimările lor. Şi, toată viaţa ta, cugetă cum să mori cu vrednicie.

Cinci imbolduri

Sunt cinci imbolduri de căpetenie, după care se călăuzesc oamenii în faptele lor: 1. câştigul personal cu desfătarea proprie; 2. legătura de rudenie sau de sânge; 3. legile comunităţii; 4. conştiinţa; 5. simţământul prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Primele trei impulsuri le întâlnim şi la animale; cel de-al patrulea la mulţi oameni, iar cel din urmă doar la unii oameni. Să ne exprimăm într-un limbaj militar: impulsul al cincilea este asemeni primei linii a frontului pe care, dacă omul o pierde, se retrage şi cade în a doua linie a frontului (şi anume impulsul al patrulea), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a treia linie a frontului (şi anume al treilea impuls), pe care dacă omul îl pierde se retrage şi cade în a patra linie a frontului (şi anume al doilea impuls), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a cincea linie a frontului (şi anume întâiul impuls). Aşa merge decăderea omului – decăderea şi pierzania. Zicem şi pierzania pentru că omul poate pierde şi ultima linie a frontului (respectiv impulsul cel dintâi), şi atunci nu-i rămâne nimic decât nepăsarea tocită faţă de toate, deznădăjduirea şi sinuciderea.

Natura, oglinda omului

Teoriile despre egoism nu se pot îndreptăţi prin natură. Oamenii se grăbesc foarte să arunce vina asupra altuia pentru răul lor. Natura se călăuzeşte după oameni. Natura îşi rânduieşte firea după stările sufleteşti ale omului. Câtă vreme Adam s-a supus lui Dumnezeu, şi natura i s-a supus. Însă când el s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, şi natura s-a răzvrătit împotriva omului. Aşa cum anumite gânduri, dorinţe sau patimi puternice lucrează asupra întregului organism şi asupra nervilor omului până la vârf, tot aşa şi firea, starea sufletească, credinţa şi moralitatea omului lucrează asupra întregii naturi de la un capăt la altul. Răutatea omului poate umple întreaga natură de răutate, iar mila omului poate preschimba întreaga natură prin milostivire. La noi, în Balcani, şi astăzi poporul crede că ploile, seceta, grindina, anii roditori ori neroditori, sănătatea şi molimele ţin de curăţia morală a poporului. Aceasta este cea mai veche şi cea mai trainică credinţă a tuturor popoarelor de pe pământ. Pentru sfinţi, natura este milostivă; pentru cei nesfinţiţi şi necuraţi, e răzbunătoare. Natura este, aşadar, oglinda omului. Aşa cum este omul, aşa şi natura îl înfăţişează în sineşi. Nu este nicio lege a egoismului în natură. Dar oamenii egoişti, când ajung la culmea egoismului, îşi privesc faţa urâţită în oglinda naturii şi pun urâţenia lor pe seama oglinzii. Dar când a dat socoteală oglinda de faţa urâţită, pe care trebuie s-o arate aşa cum este?

Fapte, legi şi Аdevărul

Copiii pătrund până la fapte; oamenii obişnuiţi pătrund până la legi; numai oamenii duhovniceşti pătrund până la Adevăr. Fapta se poate măsura, legea se poate descrie, însă Adevărul nu se poate nici măsura, nici descrie. Cel ce stă în Adevăr poate simţi Adevărul, însă nu-l poate vesti prin cuvinte acelora care stau în afara Adevărului, în cercul faptelor şi al legilor. Faptele şi legile ascund şi mărginesc Adevărul şi nu îngăduie să se vorbească despre Adevăr altfel decât prin ele. De aceea, când vorbesc despre Adevăr, oamenii duhovniceşti se coboară la măsura copiilor sau a oamenilor obişnuiţi.

Lucrarea tăcută a lui Dumnezeu

Nenumăraţi oameni lucrează, de dimineaţă şi până seara, la lumina Soarelui, fără să privească la Soare, fără să simtă Soarele, fără să cugete măcar o dată la Soare! Nenumăraţi oameni îşi petrec veacul în lumină, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, fără măcar să privească la Dumnezeu, fără să cugete măcar o dată la Dumnezeu! Şi Soarele tace fără mânie, şi continuă să lumineze neîncetat. Şi Dumnezeu tace fără de mânie, şi continuă să ajute neîncetat. Însă, când se face întuneric, când cade ceaţa, când ciupeşte gerul, atunci oamenii îşi aduc aminte de Soare, îşi întorc privirea spre Soare, laudă Soarele, suspină după Soare. Tot aşa, când încep suferinţele, lipsurile, chinurile în neputinţă şi strâmtorările fără ieşire, oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu, îşi întorc privirea spre Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu şi suspină după Dumnezeu.

Omul este chip pentru om

Oamenii pe care îi întâlneşti să fie pentru tine chipuri vii ale binelui sau răului din tine. Ţine-ţi neîncetat gândurile şi dragostea asupra chipurilor bune, ca şi tu să ajungi astfel chip al binelui, pentru fraţii tăi.

Adevărul şi binele

Adevărul nu poate fiinţa fără bine, nici binele fără adevăr, nici amândouă fără roadele lor. Aceasta este pecetea dumnezeiască cu care se pecetluieşte tot lucrul şi toată fiinţa, din toate lumile. Până ce nu se deschide toată pecetea, nu este cu putinţă a înţelege nici o făptură şi nici o fiinţă, de la cea mai mică la cea mai mare. Prin osteneala lor, oamenii nu pot ridica decât a treia parte din pecetea cea tainică. Numai Cel ce a pecetluit-o o poate desface cu totul. Îngrijeşte-te neîncetat de curăţia inimii, ca să ţi se deschidă pecetea oricărei taine din lume. Căci adevărul oricărui lucru este ca şi oglinda care niciodată nu se înceţoşează şi în care omul îşi poate vedea frumuseţea cea cerească.

Suflete simple

La noi, în Balcani, încă se mai întâlnesc, prin satele de munte, suflete simple cu atâta bogăţie de bunătate şi neprihănire, încât dacă ar fi aduse pe orice bulevard din cele cinci capitale, v-aţi aduce aminte, vrând, nevrând, de povestea comorii ascunse în pământ. Ce s-ar întâmpla cu aceste suflete simple, plinite de bunătate şi de curăţie, dacă ar studia şaptezeci şi şapte de filosofii şi teologii de la oraş? S-ar întâmpla, fără nici o îndoială, acelaşi lucru ca şi cu omul sănătos care ar înghiţi şaptezeci şi şapte de pilule potrivite unui om bolnav. S-ar îmbolnăvi! Filosofiile şi teologiile se înmulţesc acolo unde se înmulţeşte vlăguirea duhovnicească. Acolo unde este boala, acolo-i şi medicina. Legătura între credinţă şi sistemele filosofiei şi teologiei este asemenea legăturii dintre igienă şi medicină.

Lumea ne sperie, Adevărul ne îmbărbătează

Cine merge după Soare şi vede numai ceea ce-i arată Soarele, acela n-a făcut încă niciun pas în cercul lăuntric al fiinţei, ci, privind la cariatidele din faţa muzeului, a uitat să mai intre în muzeu. Cine merge după Soare şi, râzând ziua întreagă, se sprijină din trandafir în trandafir, după apusul Soarelui se va întoarce plângând, sprijinindu-se din spin în spin. Soarele ne descoperă slovele; înţelegerea ne învaţă să citim cuvintele, dar numai Dumnezeu este legătura între cuvinte şi înţelesul lor. Viaţa ne învaţă cele trecătoare, moartea întăreşte învăţătura vieţii, dar Dumnezeu respinge amândouă învăţăturile. Viaţa ne numără zilnic prin fapte; moartea ne înfricoşează zilnic cu coasa legii, iar Adevărul ne îmbărbătează zilnic: „Nu vă temeţi! Eu v-am pregătit loc de cinste deasupra faptelor şi am rupt coasa legii”.

Opreliştea virtuţii

Mulţi cred că dacă ar fi trăit în alte împrejurări ar fi fost oameni mai buni. Bogatului i se pare că opreliştea virtuţii este bogăţia, săracului – sărăcia, învăţatului – ştiinţa, celui simplu – simplitatea, bolnavului – boala, celui sănătos – sănătatea, bătrânului – bătrâneţea, iar tânărului – tinereţea. Însă aceasta e doar o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale. Ca şi când un ostaş nevolnic ar căuta să se mângâie: „În acest loc voi fi biruit, să fiu trimis altundeva şi voi fi viteaz!” Ostaşul adevărat este întotdeauna viteaz, fie că rămâne la locul său, fie că este răpus. Dacă Ţarul Lazăr ar fi dat bir cu fugiţii din Kósovo, ar fi fost socotit un înfrânt; însă pentru că a rămas la locul său până la sfârşit şi a căzut, este socotit biruitor. Adam în Rai şi-a pierdut credinţa; Iov în groapa de gunoi şi-a întărit credinţa. Prorocul Ilie niciodată n-a spus: „Foamea mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”. Nici Împăratul David n-a spus: „Coroana mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”.

Duhul împotrivirii

Oricine se împotriveşte legii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi legii naturale şi sociale. Oricine se împotriveşte voii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească voii oricui. Oricine se împotriveşte autorităţii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească autorităţii oricui. Oricine se împotriveşte dragostei lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi dragostei de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni. Dragostea unui astfel de om se va preface în iubire de sine, iubirea de sine în deznădejde, iar deznădejdea este calea cea mai scurtă către sinucidere.

Legile firii

Niciodată nu s-a vorbit atât despre legile firii ca în timpul nostru, niciodată oamenii nu s-au simţit mai înrobiţi de aceste legi ca în timpul nostru. Desele revoluţii şi războaie – dovadă a celor spuse – sunt ca nişte buboaie stoarse cu verigi de fier. Desele revoluţii şi războaie, facerile de rău şi sinuciderile sunt dezminţirea cea mai limpede a tuturor cuvântărilor oamenilor de azi despre libertate şi progres. Nicicând nu s-a propovăduit atât respectul legilor firii ca în timpul nostru. Însă de ce nu îndrăzneşte nimeni să propovăduiască dragostea faţă de legile firii? Fiindcă toţi oamenii ar simţi dezgust faţă de o astfel de propovăduire. Iar oamenii duhovniceşti ştiu că legile firii sunt doar slugi ale dragostei veşnice şi că omul este mai de preţ decât legile firii.Oricât de mult s-ar socoti respectul a fi o virtute, e totuşi o virtute mai mică decât dragostea. Şi când această virtute mai mică se cere faţă de un lucru aşa de mare precum legile firii, atunci unde şi cât de mare este obiectul celei mai înalte virtuţi, al dragostei? Obiectul dragostei este acolo unde legile îşi pierd puterea şi de unde îşi primesc puterea.

Conţinutul istoriei

Conţinutul principal al istoriei omenirii este rezolvarea şi întocmirea legăturilor oamenilor cu Dumnezeu. Tot ce rămâne sunt episoade şi trăsături de mai mică însemnătate. Perioadele istoriei omenirii înfăţişează fluxul sau refluxul omului faţă de Dumnezeu. În vremea fluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în Dumnezeu, în vremea refluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în natură. Acestea se pot numi artă de primă mână şi artă de mâna a doua. Arta cea dintâi este mai mult bărbătească şi dramatică; a doua, mai mult feminină şi lirică. Când tatăl lipseşte, atunci mama primeşte oaspeţii şi întreţinându-se cu ei, le spune ce a auzit de la tatăl. Fiecare reflux, adică fiecare alunecare de la contemplarea lui Dumnezeu la contemplarea naturii, înseamnă încopilărirea oamenilor.Fluxul este sănătate duhovnicească, refluxul este boală duhovnicească. Firesc este ca omul matur să părăsească atracţia dulceagă a naturii, a firii, şi să-şi iuţească paşii către tărâmul înalt al celor mai presus de fire, către împărăţia adevărată a lui Dumnezeu. Precum spune un poet persan: „Pruncul micuţ şi neputincios se ţine de fusta mamei sale. Însă când creşte şi se face mare El merge în rând cu tatăl său. Şi, iată, tu te ţii aşa tare de mama ta: de corpurile şi elementele firii, încât, crescut mare, nu te mai alături Tatălui tău cel preaînalt.” Sa’ad Uddin Mahmud Shabestari: „Secret Rose Garden” (John Murray, 1920)

Se cuvine să ne aducem aminte de întâmplarea cu Iisus cel de 12 ani, când Maica Sa l-a găsit în Biserică, după multă căutare şi rătăcire. „Pentru ce mă căutaţi?”, i-a întrebat Hristos. „Oare nu ştiaţi că întru cele ale Tatălui meu mi se cade a fi?”.

Egalitatea

Dumnezeu nu este Dumnezeul egalităţii, ci al dragostei. Egalitatea ar înlătura toată dreptatea şi toată dragostea, ar înlătura toată moralitatea. Oare soţul îşi iubeşte soţia din pricina egalităţii? Mama îşi iubeşte oare copilul din pricina egalităţii? Prietenul îşi iubeşte oare prietenul din pricina egalităţii? Inegalitatea este temelia dreptăţii şi reazemul (sprijinul) dragostei. Câtă vreme dăinuieşte dragostea, nimeni nu se gândeşte la egalitate. Câtă vreme domneşte dreptatea, nimeni nu vorbeşte despre egalitate. Când se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate şi gândesc la egalitate. Când, odată cu dragostea, piere şi dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate şi se gândesc la imoralitate. Adică, când morala piere, imoralitatea îi ia locul. Din mormântul dragostei răsare dreptatea, din mormântul dreptăţii răsare egalitatea.

Tăcere

Tăcerea a fost iubită de toate sufletele mari, deoarece au simţit adânc adevărul acelei zise din popor: „vorba bună e de-argint, iar tăcerea-i de aur”. Orice om cugetător a cunoscut, prin sine însuşi, că el nu-i ceea ce spune despre sine, ci ceea ce tăinuieşte. Nu ceea ce tăinuieşte dinadins, ci ceea ce tăinuieşte din nevoie, pentru că este de negrăit. Discuţiile noastre în societate sunt ca mărunţişul de bani cu care ne răscumpărăm pe noi înşine, pe câtă vreme banul cel scump rămâne în noi, nearătat. Sau: noi ne înfăţişăm societăţii prin fotografii făcute în pripă, pe câtă vreme adevăratul nostru chip duhovnicesc rămâne în noi, nearătat. De altfel, toate stihiile mari sunt tăcute, şi Însuşi Dumnezeu mai tăcut decât toate; pe câtă vreme toate făpturile mici sunt gălăgioase. Ce minune este, aşadar, că toate sufletele mari sunt tăcute?

Cuvântul dragoste

Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul dragoste, ca să numească cu acest cuvânt legătura lor cu El. Când oamenii întrebuinţează rău acest cuvânt şi îi schimbă menirea, şi încep să numească cu el legătura lor cu pământul, atunci acest cuvânt slăbeşte în legătură cu Dumnezeu. Cuvintele îşi pierd puterea tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi ajung ca şi moarte. Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care se veştejeşte şi se usucă.

Sufletul nu ştie de oboseală

Dă-mi odihna trupului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi somnul!

Dă-mi odihna sufletului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi-L pe Dum­nezeu! Vrednic de râs este chiar şi gândul că sufletul, care îi împrumută trupului din puterea sa, poate obosi aşa de repede precum trupul şi are nevoie să se odihnească aşa de mult ca trupul. Noaptea, sufletul lucrează ca şi ziua; noaptea, el rezumă şi-şi mistuie lecţia sa de peste zi. Noaptea, sufletul îşi rosteşte asupra omului înfricoşata sa judecată pentru toată lucrarea din ziua ce a trecut. Pustnicii din Sfântul Munte, şi îndeobşte pustnicii din Răsărit, au obiceiul de a dormi mai mult ziua, iar noaptea şi-o petrec în cugetare şi rugăciune. Acest lucru este de căpătâi pentru sufletul lor. În liniştea şi-n întunericul nopţii, când încetează lucrarea simţurilor, sufletul lucrează nestingherit şi mai cu spor. Dar şi ziua, prin somn şi rugăciune, lucrarea simţurilor omului este mărginită, ceea ce ajută iarăşi la lucrarea mai liberă şi mai vioaie a sufletului. Neîntrerupta părtăşie a sufletului omului duhovnicesc cu lumea nevăzută şi nematerialnică face, de bună seamă, ca şi visele sale să se deosebească de cele ale oamenilor trupeşti.

Marii rugători cunosc din cercare că sufletul nu oboseşte. Iar oamenii care nu au învăţat sau care s-au dezobişnuit să stea în părtăşie cu Dumnezeu, prin cugetare şi rugăciune, vorbesc neîncetat despre „oboseală sufletească”.Însă acea „oboseală sufletească” a lor nu este nimic altceva decât tirania hiperactivităţii simţurilor asupra sufletului nelucrător şi îngrădit.

Prietenie şi vrăjmăşie

Omul nu poate urî niciodată un vrăjmaş neştiutor la fel cât un vrăjmaş imoral. Vrăjmaşul din neştiinţă nu este niciodată atât de respingător ca vrăjmaşul din răutate. Ne facem vrăjmaşi unui om atunci când îi cunoaştem însuşirile rele, dar nu-i cunoaştem însuşirile bune. Ajungem prietenii unui om când luăm seamă la însuşirile lui bune, dar le întrevedem pe cele rele. Tăria prieteniei ori a vrăjmăşiei noastre faţă de oameni nu ţine, aşadar, de ceilalţi, ci de noi înşine, de cunoaşterea şi de pătrunderea noastră.

Când vom fi fericiţi?

Dumnezeu îi va răsplăti pe cei credincioşi Lui (adică pe cei asemănători Sieşi) cu fericire – şi nu cu fericirea animalului, ci cu fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia cu răsplata, dar nici nu se va grăbi. Oare ţăranul aşteaptă să primească rodul grâului de îndată ce-l seamănă? Sau conducătorul de care aşteaptă, oare, laurii în vremea alergării? Sau corăbierul aşteaptă, oare, să vadă portul în mijlocul mării? Sau stăpânul ogorului îşi plăteşte, oare, zilierii în toiul lucrului? Atunci tu, oare, pentru ce aştepţi răsplată în vremea alergării, în mijlocul oceanului şi în toiul lucrului? În această viaţă eşti trimis nu să ai fericire, ci să te faci vrednic de ea.

 

Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău, Predania, Bucureşti, 2009