Category Archives: Sfinţi sârbi

„Dogmatica Bisericii Ortodoxe” a Sfântului Iustin Popovici în curs de apariție la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei

agios-ioustinos-popovic

Cu binecuvântarea Ȋnaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi cu acordul Conducerii Fundației ,,Sfântul Iustin Popovici de la Celie”, la Editura Doxologia vor fi publicate cele trei volume din Dogmatica Bisericii Ortodoxe a Sfântului Iustin Popovici, traduse din limba sârbă.

Sfântul Iustin Popovici, arhimandritul și duhovnicul mănăstirii Celie de lângă Valievo, doctor în teologie și profesor la Facultatea de Teologie din Belgrad, a fost și este unul dintre cei mai proeminenți teologi ai secolului XX. A scris peste patruzeci de cărți şi tratate teologice. Împreună cu mentorul său, Sfântul Nicolae Velimirovici, a fost inspiratorul renașterii spirituale pentru poporul sârb și apărătorul fără odihnă al dreptei credințe în vremurile tulburi ale secolului trecut.

Sfântul Iustin Popovici este unul dintre cei mai prolifici scriitori bisericești din toate timpurile. Opera sa cuprinde peste 40 de volume, din care 30 sunt publicate în sârbă, mai multe din ele fiind traduse în greacă, franceză, engleză, etc.

Numeroasele lucrări ale părintelui Iustin, în afară de subiecte dogmatice și exegetice, tratează problematica patristică, ascetică, liturgică, precum și teme din filosofia creștină, filosofia culturii și mai ales din antropologia axată pe principii creștin-ortodoxe.

 „Prin volumul ca și prin interesul subiectelor tratate, prin amploarea și varietatea lor, opera Părintelui Iustin este comparabilă cu a celor mai importanți Părinți ai Bisericii.”

Despre cele trei volume ale Dogmaticii Bisericii Ortodoxe, se poate spune că sunt capodopera Sfântului Iustin Popovici. Primul volum a apărut în 1932, scris în timpul lucrării lui la Seminarul Ortodox din Bitola sub numele: Filosofia Ortodoxă a Adevărului: Dogmatica Bisericii Ortodoxe. Al doilea volum a apărut în 1935 şi ultimul în 1978, la mai puţin de un an înainte de trecerea părintelui la cele vesnice.Toate trei volumele au fost tiparite la Belgrad.

În primele două volume este tratată învățătura Bisericii Ortodoxe, despre Dumnezeu în Treime și hristologia, iar al treilea volum abordează problematica ecleziologiei și a pnevmatologiei.

Primul volum al Dogmaticii Bisericii Ortodoxe, în curs de apariție la Editura Doxologia, a fost publicat în 1932 la Belgrad ca manual pentru învățământul teologic superior.

Volumul este împărțit în două mari secțiuni: Ființa lui Dumnezeu și Relația lui Dumnezeu cu creația. Urmărind formatul dogmaticilor din ultimele secole, Părintele Iustin își începe lucrarea sa cu definirea Dogmaticii ca știința despre adevărurile – dogmele lui Dumnezeu şi îşi structurează informația în următoarele capitole: definirea dogmaticii, formularea dogmelor, caracteristicile dogmelor, dogmele și Revelația, dogmele și rațiunea, Biserica și dogmele, sursele dogmaticii ca știință, scopul dogmaticii, metodele dogmaticii, principiile în dogmatică, împărțirea dogmaticii, istoria dogmaticii ortodoxe.

Urmează primul mare capitol despre ființa lui Dumnezeu în care este prezentată existența lui Dumnezeu, conținutul, calitatea și limitele cunoașterii lui Dumnezeu și descrierea însuşirilor generale ale ființei lui Dumnezeu: Rațiunea, Voința, Simțirea.

Al doilea capitol al dogmaticii descrie dogma Sfintei Treimi în lumina Revelației și a Sfintei Tradiții: Dumnezeirea și deoființimea Persoanelor Sfintei Treimi, trăsăturile Persoanelor Preasfintei Treimi. Capitolul se termină prin prezentarea ereziilor antitrinitare și critica lor.

Partea doua a primului volum explică relația lui Dumnezeu cu creația Sa. Acolo este discutată problematica creării lumii celei văzute și nevăzute: Învățătura despre îngeri și despre duhurile rele, crearea omului și starea lui primordială, păcatul originar, cauzele și consecințele lui, esența și importanța păcatului primordial, transmiterea lui, prezentarea și critica învățăturilor romano-catolice și protestante în legătură cu păcatul primordial. Mai este prezentat și rolul lui Dumnezeu ca Proniator înaintea și după căderea omului.

Sursa: editura.doxologia.ro

Anunțuri

Condamnat la nemurire: o meditaţie despre Înviere, Sfântul Iustin Popovici

anastasis

Sfântul Iustin Popovici

Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; cu Învierea Lui El i-a condamnat la nemurire. Pentru lovirea pe care a primit-o, Dumnezeu S-a întors îmbrăţişând; pentru insulte, binecuvântând; pentru moarte, cu nemurire. Niciodată oamenii nu a arătat atâta ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit; şi niciodată Dumnezeu nu a arătat dragostea lui faţă de oameni ca atunci când a înviat. Omenirea a vrut să-L omoare pe Dumnezeu, dar Dumnezeu, prin Învierea Lui, i-a adus pe oameni la viaţă, Dumnezeul cel răstignit şi înviat în prima zi dintr-o moarte groaznică! Nu mai este moarte. Nemurirea îl înconjoară pe om şi întreaga lui lume.

Cu Învierea Dumnezeu-Omului, natura umană este condusă ireversibil spre drumul nemuririi (…). Dacă omul trăieşte în credinţa Învierii Domnului, el trăieşte în afara morţii, nu este atins de ea; moartea este la piciorul omului. „Unde este moarte boldul tău? Unde este biruinţa ta, iadule?”. Iar când un om care crede în Hristos moare, el părăseşte trupul său ca pe nişte haine în care va fi din nou îmbrăcat în Ziua Judecăţii din urmă. Înaintea Învierii Dumnezeu-Omului moartea era a doua natură a omului; viaţa era prima şi moartea a doua. Omul s-a obişnuit cu moartea ca fiind ceva natural. Dar după Învierea Sa, Domnul a schimbat totul: şi dacă era natural până la Învierea lui Hristos ca omul să moară, după Învierea lui Hristos este natural ca omul să nu moară.

Prin păcat omul devine muritor şi vremelnic; cu Învierea Dumnezeu-Omului el devine nemuritor şi veşnic. În aceasta este forţa, în aceasta este puterea, în aceasta este tăria Învierii lui Hristos. Fără Înviere nu există creştinism. Printre minuni aceasta este cea mai mare; celelalte minuni încep şi se termină cu ea. De la ea a răsărit credinţa şi dragostea şi nădejdea şi rugăciunea şi iubirea pentru Dumnezeu.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Din Ierusalim, în Vinerea şi Sâmbăta Mare, Sfântul Nicolae Velimirovici

sfantul-mormant

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

Scrisorile 30 şi 31. Din Ierusalim, în Vinerea şi Sâmbăta Mare

Vinerea Mare
S-au ivit zorii zilei de pomenire a celei mai mari fărădelegi pe care a văzut-o soarele pe pământ. Zi de groază şi de ruşine pentru conştiinţa omenească până la sfârşitul vremurilor. Este obiceiul ca închinătorii să străbată în această zi cu picioarele şi cu gândurile Calea Durerii. Aceasta este calea pe care Domnul a mers sub cruce spre Golgota. Am plecat din Ghetsimani în sus. Am trecut pe la casa lui Ioachim şi a Anei, născătorii Născătoarei. Ne-am gândit la Ea, Maica marii dureri. Ea a fost, oare, în acel cumplit alai? Nu. Vom vedea mai târziu.

Palatul lui Pilat. Ca şi cum am privi la cenuşa unui vulcan stins – dar focul patimii şi putoarea nedreptăţii încă se simt. Aici a fost judecat şi osândit învăţătorul Dreptăţii. Aici a fost biciuit de cei fără de lege Omul Nevinovăţiei. Nu a rămas pe El nici o fâşie de piele întreagă. Evreii s-au ostenit noaptea trecută ca să nu fie. Şi soldaţii romani cu bicele lor nu au făcut decât să adâncească aceleaşi răni în acelaşi trup. Cei care studiază dreptul roman şi legile romane ar trebui să vină în acest loc ca să se îngreţoşeze pentru totdeauna de această putreziciune lipsită de omenie.

Locul în care Domnul a căzut sub cruce. Cum să nu cadă? Greu i-a fost să poarte şi tăcerea de-a lungul întregii nopţi pline de învinuiri mincinoase, de clevetiri şi de martori mincinoşi – cu atât mai mult întreaga putoare a scuipăturilor în faţă şi a tot atâtor răni pe câte lucruri bune le făcuse El oamenilor. O, Doamne, de ce nu am fost noi atunci aici ca să luăm crucea Ta, şi pe Tine să Te ridicăm pe mâini şi să Te purtăm? Aşa am gândit toţi, vărsând lacrimi pe această Cale a Durerii, ce s-ar fi prefăcut în Râu al Durerii dacă toate lacrimile vărsate de creştini ar fi ţâşnit din el. Ferice de Simon Cirineanul, pe care judecata cea bună a lui Dumnezeu l-a adus aici în acea zi ca să ia Crucea Domnului asupra sa şi să uşureze chinurile Celui care S-a chinuit pentru toţi oamenii.

În faţa casei sfintei Veronica. De la fereastra casei sale, Veronica a văzut cumplitul alai. Faţa desfigurată a lui Hristos a stârnit compătimire în inima ei de fată – ea nu mai semăna a faţă omenească, ci mai degrabă cu o bucată de pânză murdărită de amestecul sângelui cu scuipatul, sudoarea şi praful. I s-a făcut milă de El fetei; a alergat înaintea Osânditului şi cu o maramă curată i-a şters faţa. Mucenicul tăcut nu a putut să-i spună „mulţumesc”, însă i-a răsplătit slujirea într-un alt chip: pe acea maramă a rămas zugrăvit chipul lui Hristos.

Iată-ne acum în locul unde s-a întâlnit Născătoarea de Dumnezeu cu Fiul. Căutându-L încolo şi încoace, ea a apărut dintr-o ulicioară şi deodată s-a aflat faţă în faţă cu El. De-abia L-a mai recunoscut. Oare ea a născut ASTA? Această mare rană, de mărimea omului? Din această Rană s-a vindecat, însă, otrăvitul neam omenesc. El nu i-a zis nimic. Ea nu I-a zis nimic. Dar sufletele lor s-au înţeles şi s-au salutat. „Fiul meu”, s-a tânguit sufletul mamei, „primăvara mea dulce, cum a pierit frumuseţea Ta!”.

În fine, suntem aici. înaintea stâncii însângerate. înaintea Golgotei. Este vremea amiezii. Întocmai vremea când a fost înălţat pe cruce. Bătaia ciocanului stârneşte ecouri în sufletele noastre. Aici am stat până la ceasul al treilea al după-amiezii, sufletele noastre la picioarele crucii Lui; ah, fie ca să le spele sângele Lui! În ceasul al şaselea, natura s-a răzvrătit împotriva fărădelegii omeneşti: pământul s-a cutremurat, pietrele au crăpat, soarele şi-a acoperit cu maramă cernită faţa sa. La ceasul al nouălea, El Şi-a dat duhul.

Doar Învierea putea să răsplătească atâta pătimire. Numai prin Învierea lui Hristos pot natura şi conştiinţa noastră să se împace.

Sâmbăta Mare
via_dolorosaIată-ne acum în Ierusalim, cel mai mare câmp de bătălie din istoria neamului omenesc. Acesta este Kosovopolje al omenirii. Multe bătălii s-au dat aici între oştirile împărăţiei cerurilor şi oştirile împărăţiei pământeşti. Oştirile împărăţiei cerurilor întotdeauna au părut mai slabe, şi întotdeauna au părut înfrânte înainte de biruinţă. Căpetenia oştirii împărăţiei cerurilor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a dat bătălia cheie în acest loc, şi a câştigat biruinţa cheie. Toate bătăliile pe care le-au dat înainte de El luminoasele Lui oştiri seamănă cu bătălia Lui atât prin chinuri, cât şi prin biruinţe.

Sunt de-acum şase zile de când trăim pătimirile Domnului nostru. Am străbătut toate locurile chinurilor Lui, şi pe toate le-am udat cu lacrimile noastre. Sufletele noastre se simt chinuite până la istovire. Trupeşte, însă, ne simţim minunat de bine. Dormim puţin, postim mult, stăm cu ceasurile la slujbe, întreaga zi, de pe colină pe colină, prin Sfânta Cetate. Şi nimeni nu e obosit, nimeni nu e bolnav, nimeni nu se plânge! Sufletul însă e apăsat ca de o piatră de mormânt. Nimic în lume afară de Învierea Domnului nostru chinuit nu poate să ridice această piatră de mormânt şi să aducă înviere sufletelor noastre. De-abia aşteptăm ca sâmbăta aceasta să plece de la noi şi să ne întâlnim cu duminica preaslăvită.

Unde sunt adventiştii din Bacika să vină la Ierusalim şi să trăiască aceste pătimiri sufleteşti câte am trăit noi în aceste şase zile? Atunci nu le-ar mai da prin minte să prăznuiască sâmbăta în locul duminicii. Iată, sâmbăta nouă nu ne-a adus nici o uşurare. În această zi doar însumăm toate pătimirile Domnului nostru, adunăm toate chinurile Lui. Şi aşteptăm duminica: uşurare, odihnă şi izbăvire.

„Ce s-a întâmplat azi cu Domnul?” – întreabă funcţionarul Ilia.
„S-a pogorât la iad ca să se arate pe Sine şi Evanghelia Sa şi celor ce au răposat mai înainte de venirea Lui, aşa încât să ia sub stăpânirea Sa toate generaţiile omeneşti trecute, prezente şi viitoare, să le arate tuturor adevărul şi să-i îmbie pe toţi cu mântuirea”.
„Dar ce, adventiştii prăznuiesc pogorârea lui Hristos la iad, nu învierea Domnului?”.

Astăzi am mers de câteva ori în biserica Mormântului Domnului. Am fi vrut să fim acolo necontenit – ca şi cum nevăzutul nostru Stăpân ne cheamă la Sine pe Golgota, ca prin rănile Sale trupeşti să vindece rănile noastre sufleteşti. Biserica aceasta se mai numeşte şi Biserica Învierii. S-ar putea numi fără împiedicare şi Biserica Înviată – fiindcă într-adevăr a înviat de câteva ori. Împăratul păgân Adrian a dărâmat-o din temelie şi în locul acela a pus idoli de nebuni: pe Jupiter şi Venera, urâciunile romane. Iulian Apostatul şi Omar Arabul, şi Hosroe Persanul au prădat-o şi au stricat-o pe rând. Această biserică, însă, a înviat neîncetat după moartea ruinătorilor ei, în nouă şi mai mare slavă şi frumuseţe. Oare aceasta nu e înviere? Oare n-a fost şi crucea lui Hristos îngropată sub pământ şi a înviat?

O, Mare Doamne Iisuse, Unule Nebiruite, Atotputernice! Şi lucrurile legate de numele Tău învie, cu atât mai mult oamenii şi popoarele. Şi cu atât mai mult Tu, Adevărule Veşnic şi Viaţă Veşnică!

Sursa: Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002

Se va prelua cu precizarea sursei Serbia Ortodoxă

Știi tu oare, fiule?, Sfântul Nicolae Velimirovici

sf-nicolae-velimirovici
De ce se închid norii când câmpiile sânt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie?
Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.

Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?
Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.

Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară?
Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.

Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune?
Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.

Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii?
Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s’au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor?
Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti.

Ştii tu oare, fiule, de ce s’au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime?
Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele?
Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri.

Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.

Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici – Inima în Marele Post, Editura Predania

Poziţia Bisericii faţă de stăpânire, Sfântul Justin Popovici

82895_vr2-vreska-svecanost-vranje-foto-v.-p._origh

Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni (Fapte 5, 29). Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui.

„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.

Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri – nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.

„A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător – statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată – stare atotcuprinzătoare. Iată care este mai întâi de toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5, 29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor până la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp  nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii – dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.

Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă; nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Care aşa este şi aşa lucrează. Acesta este adevărul şi realitatea evanghelică: „Iisus Hristos ieri şi azi şi în vecii vecilor este Acelaşi”(Evrei 13, 8).

Prin veşnicie Biserica este prezentă în timp pentru ca timpul să se sfinţească prin ea, să se înnoiască prin ea, să se înveşnicească prin ea şi să fie deopotrivă cu ea. Nu Biserica trebuie să fie în pas cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci timpul trebuie să se alinieze după ea, ca fiind veşnică, şi spiritul vremurilor – după ea, ca fiind purtătoare a duhului veşniciei, a duhului Dumnezeului-Om. Pentru că ea este de-a pururi sfântă, de-a pururi apostolească. Ea este de-a pururi duhovnicească, de-a pururi dumnezeiască, de aceea niciodată nici nu îndrăzneşte să jertfească veşnicia vremelniciei, ceea ce aparţine lui Dumnezeu – celor omeneşti, cele cereşti – celor pământeşti. Nu ea urmează a se adapta la spiritul vremurilor, dimpotrivă, ei i se cuvine să potrivească timpul la veşnicie, vremelnicia – veşniciei, cele omeneşti – Dumnezeirii. Veşnicul ei drum prin această lume: mai întâi -Dumnezeu, apoi omul; în faţă – Dumnezeu, iar în urma Lui omul: „Ca să fie Hristos cel dintâi întru toate” (Col. 1, 18 ).

Ca atare stăpânirea este de la Dumnezeu (Rom. 13, 1-6): şi ierarhia valorilor şi ierarhia ordinii de la Dumnezeu este. De aceea, în principiu, trebuie să ne supunem stăpânirii care pune ordine, normalizează şi care păstrează această ordine divină dată de Dumnezeu în lume. Altminteri survine căderea şi decăderea în anarhie.

Stăpânirilor trebuie să ne supunem, în măsura în care ele menţin ordinea divină în lume, pentru că ele sunt „slugile Domnului” şi – ca unor slugi ale Domnului. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, ca slugi ale Domnului, poartă sabie, cu care pedepsesc răul şi apără binele. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, slugile Domnului, sunt „înfricoşătoare pentru faptele rele”, şi nu pentru cele bune. Atunci însă, când stăpânirile devin periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc, şi mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei lumi – pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm. Creştinul trebuie să se lupte cu ele, şi să se lupte anume prin binecuvântatele mijloace evanghelice. Niciodată creştinul să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor, decât lui Dumnezeu, şi mai cu seamă oamenilor potrivnici Dumnezeului adevărat şi Evangheliei Lui.

La început stăpânirea fusese dată, în principiu, de la Dumnezeu. Când însă stăpânirea se abate de la Dumnezeu şi se ridică împotriva lui Dumnezeu, în acest caz ea se transformă în silnicie şi prin aceasta încetează de a mai proveni de la Dumnezeu şi este de la diavol. Deci noi, creştinii, cunoaştem şi taina stăpânirii şi taina silniciei: stăpânirea este binecuvântată de Dumnezeu, silnicia însă, este blestemată de Dumnezeu. Tot ce vine de la Dumnezeu este bine, iar dacă acest bine este întrebuinţat în rău este de la diavol, întrebuinţarea în rău a celor dumnezeieşti – iată unde stă diavolul, şi toată diavoliada lumilor toate, la un loc cu lumea oamenilor. Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu – este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violenţă – prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti – diavolului. Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică, evanghelică despre natura şi valoarea stăpânirii.

Aceasta este sfânta şi infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la început şi până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt martorii ei? Toţi sfinţii apostoli, toţi sfinţii părinţi, toţi sfinţii mucenici. În mod deosebit sfinţii mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul mucenic Ştefan, şi până la noii noştri mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre. Ei toţi au pătimit pentru Domnul Hristos, toţi laolaltă de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile luptătoare contra lui Dumnezeu ai acestui veac. Şi aceşti sfinţi mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sunt sfinţi şi nemuritori ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să se împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor, domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, şi oricine ar fi ei.

Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”. Fiecare din ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiească cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost ei supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii apostaţi din veac în veac.

Sursa: Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica și statul, Editura Schitului Sfântului Serafim de Sarov, 1999 via Doxologia

Cuviosul Romilo de la Ravanica († 1375)

Ο Όσιος Ρωμύλος της Ραβάνιτσας (†1375)

Cuviosul Romilo s-a născut în jurul anului 1300, în oraşul dunărean Vidin, din cucernici părinţi, tatăl grec iar mama bulgăroaică. Numele primit la Sfântul Botez a fost Raiko. Încă de la vârsta copilăriei a arătat sete de învăţătură iar dascălii, minunându-se de înţelepciunea şi cumpătarea sa, l-au numit „copil bătrân”. Când a devenit bărbat, ca să evite căsătoria pe care o plănuiau părinţii săi, a plecat pe ascuns la o mănăstire din eparhia Târnovului. Acolo, după încercarea canonică, a fost tuns în schima mică, luând numele „Romano” şi a slujit cu multă evlavie ca eclesiarh, în biserică.

În aceeaşi perioadă, Sfântul Grigorie Sinaitul s-a retras împreună cu ucenicii săi în Sfântul Munte şi s-a stabilit la Paroria (Stranţa), la graniţa dintre Imperiul Bizantin şi Bulgaria. Auzind Romano de acest învăţător al rugăciunii noetice şi al vieţuirii isihaste, ceru binecuvântare de la stareţul său ca să se plaseze sub călăuzirea acestuia. Mai luă împreună cu el, un frate, pe Ilarion.

Cuviosul Grigorie i-a primit cu multă bucurie iar pentru că Romano era puternic, cu o constituţie robustă, l-a pus la cele mai grele şi obositoare slujiri, pe care le-a împlinit cu desăvârşită ascultare. Transporta lemne şi pietre din munte, apă din râul ce curgea la poalele acestuia şi prepara lutul pentru construcţie. În paralel, slujea la bucătărie şi la pităria mănăstirii şi avea grija fraţilor bolnavi. I s-a încredinţat, de asemenea, şi îngrijirea unui monah vârstnic, bolnav şi ursuz, care datorită bolii sale trebuia să mănânce numai peşte proaspăt. Romano îi slujea acelui bătrân dificil cu admirabilă blândeţe şi răbdare şi pescuia în râu pentru el. Iarna, când apele erau îngheţate, spărgea gheaţa şi cu picioarele goale în apa foarte rece, pescuia cu o plasă. În felul acesta, Romano devenea martir de bunăvoie, căci în fiece clipă îşi jertfea viaţa din dragoste pentru aproapele.

Odată cu moartea bătrânului bolnav şi a cuviosului Grigorie, Romano, pe care toţi îl numeau „kaloromano” (Romano cel bun), a trecut împreună cu Ilarion sub ascultarea altui Bătrân. Însă, bandiţii care devastau acele locuri şi îi chinuiau pe monahi, i-au silit să se refugieze în Stara Zagora, Bulgaria, unde la scurt timp a adormit batrânul lor.

De atunci, Romano a devenit ucenicul lui Ilarion deoarece acesta era mai înaintat în vârstă. Când ţarul Bulgariei, Ioan Alexandru (1331-1371), a alungat pe bandiţi, cei doi s-au întors la liniştea pustnicească a Paroriei, pentru a conversa cu Dumnezeu prin rugăciunea noetică. Cu virtuţile, ce-i deveniseră o a doua natură, şi cu rugăciunea neîncetată, Romano a fost învrednicit să primească multe harisme de la Dumnezeu, şi mai cu seamă, darul lacrimilor neîncetate.

Mai târziu, cu binecuvântarea lui Ilarion, s-a retras în desăvârşită solitudine pentru a se delecta fără întrerupere cu dumnezeieştile contemplaţii. Vieţuind mulţi ani în chipul acesta, a fost tuns în schima cea mare, luând numele Romilo.

În năvălirile lor, turcii au distrus mănăstirea iar cuviosul Romilo împreună cu ucenicul său Grigorie, au plecat în Sfântul Munte, unde s-au stabilit la Melana, lângă Marea Lavră. Cunoscând, în scurt timp, virtuţile cuviosului, monahii aghioriţi îl vizitau pentru a se folosi duhovniceşte. Dar pentru că aceştia îi întrerupeau iubita isihie, cuviosul a fost nevoit să se retragă într-o chilie izolată, la poalele Athonului.

În vremea aceasta, după înfrângerea de către otomani a armatei sârbo-bulgare, condusă de Ioan Unglesi şi moartea acestuia în lupta de la Mariţa (râul Evros, 1371), a urmat năvala trupelor otomane în Tracia şi Macedonia. Atunci, mulţi monahi, înspăimântaţi de nesiguranţa generală a vremii, au plecat din Sfântul Munte iar cuviosul Romilo a mers în Avlona, Albania. În perioada petrecută acolo, cuviosul a corectat deprinderile pervertite ale locuitorilor şi i-a învăţat dreapta credinţă, căci se îndepărtaseră mult de creştinism.

Dorind însă liniştea, s-a retras în Mănăstirea Maicii Domnului, în Ravaniţa, Serbia. Acesta a fost ultimul său domiciliu pământesc, căci puţin timp mai târziu, a plecat la Domnul. Mormântul în care ucenicii au îngropat mult- încercatul său trup, răspândeşte o mireasmă de nedescris, săvârşindu-se neîncetat minuni şi vindecări cu cei ce vin cu credinţă.

Sursă fragment: „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe” de Ierom. Macarie Simonopetritul, ed. Indiktos (18 septembrie / vol. I, pag. 198-200)

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos şi Serbia Ortodoxă după Agioritikovima

Se va prelua cu precizarea sursei Serbia Ortodoxă

Cei şapte Sfinţi Arhangheli, Sfântul Nicolae Velimirovici

soborul-sfintilor-arhangheli

Sfânta Scriptură ne învaţă limpede şi dă mărturie de necontestat că dumnezeieştile puteri cereşti comunică neîncetat cu lumea oamenilor. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe ne descoperă care sunt numele celor şapte sfinţi arhangheli, căpeteniile puterilor cereşti. Ele sunt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Iegudiil, şi Varahiil, cărora, uneori, li se adaugă şi numele lui Ieremiil.

„Mihail” în limba ebraică însemnează „Cine este ca Dumnezeu?” sau „Cine este egalul lui Dumnezeu?”. Sfântul Arhanghel Mihail este reprezentat iconografic, încă din primele veacuri creştine, ca un voievod care în mâna dreaptă poartă lancea cu care îl străpunge pe Satan, iar în stânga o stâlpare verde de finic. în vârful lancei este reprezentată o panglică de in şi semnul Sfintei Cruci, în roşu. Sfântul Arhanghel Mihail este mai cu seamă cinstit ca Păzitor al Ortodoxiei Credinţei şi ca luptător împotriva ereziilor.

„Gavriil” însemnează „Omul lui Dumnezeu”, sau „Puterea lui Dumnezeu”. El este vestitorul şi descoperitorul tainelor dumnezeieşti, mai cu seamă al tainei întrupării lui Dumnezeu şi a celorlalte sfinte taine care stau în legătură cu ea. El este reprezentat iconografic astfel: în mâna dreaptă el ţine o candelă în interiorul căreia se află o lumânare aprinsă, iar în mâna stângă, o oglindă din piatră de jasp verde. Oglinda semnifică taina ascunsă a înţelepciunii lui Dumnezeu.

„Rafail” însemnează „Vindecarea lui Dumnezeu”, sau „Domnul Vindecătorul” (Vezi Cartea lui Tobit: 3, 17; 12, 15). Rafail este reprezentat iconografic ca ducându-l cu dreapta de mâna pe Tobit – Tobit este arătat ţinând peştele cel pescuit în Râul Tigru – iar cu stânga ţinând un vas medical din alabastru.

„Uriil” însemnează „Focul lui Dumnezeu”, sau „Lumina lui Dumnezeu” (III Ezdra 3, 1; 5, 20). Iconografic el este reprezentat ţinând o sabie întinsă contra persanilor cu mâna dreaptă şi o limbă de foc în mâna stângă.

„Salatiil” însemnează „Mijlocitorul către Dumnezeu” (III Ezdra 5, 16). Iconografic el este reprezentat cu faţa şi privirea aplecată, cu mâinile la piept, în chip de rugăciune.

„Iegudiil” însemnează „Cel care îl preaslăveşte pe Dumnezeu”. El este reprezentat iconografic cu o cunună de aur în mâna dreaptă şi cu un bici cu trei cozi în mâna stângă.

„Varahiil” însemnează „Binecuvântarea lui Dumnezeu”. El este reprezentat ţinând la piept un trandafir alb.

„Ieremiil” însemnează „înălţarea lui Dumnezeu”. El este cinstit ca cel care stârneşte şi inspiră gândurile şi cugetările dumnezeieşti care îl înalţă şi îl apropie pe om de Domnul Dumnezeu (III Ezra 4, 36).

Sursa: Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 8 noiembrie, Sfântul Nicolae Velimirovici via pridvorul lui Laurentiu Dumitru

Europa secolului trecut văzută de Sfântul Nicolae Velimirovici

Europe_Map2

– Un text vechi de peste 50 de ani în actualitate –

Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos, nu cu cultura ei; şi marile noroade ale Asiei şi Africii – chiar dacă nebotezate, dar înclinate spre duhovnicie – ar fi înţeles şi ar fi preţuit acest lucru, fiindcă şi noroadele acestea se laudă fiecare cu credinţa lui, cu zeii lui, cu cărţile pe care credinţa lui le socoteşte sfinte: unul cu Coranul, altul cu Vedele şi aşa mai departe. Nu se laudă aşadar cu lucrurile mâinilor lor, cu cultura lor, ci cu ceea ce socotesc mai presus de sine, cu ceea ce socotesc desăvârşit în lume.

Numai noroadele Europei nu se lauda nici cu Hristos, nici cu Evanghelia lui Hristos, ci se laudă cu maşinile lor primejdioase şi cu fabricatele lor ieftine, adică cu cultura lor. Rezultatul acestei lăudări de sine europene cu faimoasa „cultură” este ura tuturor noroadelor necreştine împotriva lui Hristos şi a creştinismului. Urând bunurile europene şi oamenii europeni, ei au urât şi pe Dumnezeul european. Dar – vai! – pe Europa n-o doare acest lucru. De altfel, ea însăşi a urât şi a lepădat cea dintâi dintre toţi pe Dumnezeul ei. În această stare de neinvidiat a fost adusă omenirea europeană de către înaintarea ei greşită, sub înrâurirea unei biserici aflate în greşeală, de-a lungul ultimelor nouă sute de ani. Nu sunt răspunzătoare de aceasta noroadele europene; răspunderea o poartă conducătorii duhovniceşti ai noroadelor. Nu este vinovată turma, vinovaţi sunt păstorii ei.

Bine, ar fi fost ca Europa să se laude cu creştinismul, înfăţişându-l ca cea mai preţioasă moştenire şi cea mai mare vrednicie a ei. Aşa ar fi trebuit să fie – şi aşa a fost în primele veacuri după Hristos – dacă Europa ar fi fost tot una cu creştinismul, dacă s-ar fi identificat cu creştinismul. Slăvirea lui Hristos şi propovăduirea lui Hristos tuturor continentelor şi tuturor neamurilor, aceasta a fost menirea hotărâtă de Dumnezeu pentru continentul european, în afară de creştinism, Europa nu are nimic altceva cu care să se poată lauda. Fără Hristos, Europa este cerşetorul cel mai sărman şi exploatatorul cel mai neruşinat al acestei lumi.

Apusul a dat în mintea copiilor, în asta stă monstruozitatea şi nebunia lui. În epoca sa creştină, când Apusul era ortodox, el vedea cu duhul şi privea cu mintea: dar, pe cât s-a îndepărtat de adevărul şi fapta bună creştină, vederea lui duhovnicească s-a îngustat tot mai mult, până ce, în veacul al XX–lea, s-a întunecat cu desăvârşire. Acum i-au rămas numai ochii trupeşti pentru observarea obiectelor care cad sub simţuri. El şi-a înarmat ochii cei trupeşti cu multe aparate uimitoare, ca să poată vedea mai bine şi mai adevărat lumea simţită, forma şi culoarea lucrurilor şi fiinţelor simţite, numărul, mărimea lor şi distanţa dintre ele. Observă cu microscopul, şi vede viermii cei mai mici, microbii, aşa cum nimeni nu i-a mai văzut vreodată. Observă cu telescopul şi vede astrele de deasupra căminului lui, aşa cum nimeni altul nu le-a văzut vreodată. Aici se opreşte şi până aici ajunge vederea lui.

Cât priveşte privirea gânditoare şi vederea duhovniceasca în miezul cel ascuns al lucrurilor şi în înţelesul şi însemnătatea întregii zidiri din marele univers din jurul nostru, în ceea ce priveşte aceasta – o fraţii mei! – omenirea apuseană este astăzi mai oarbă decât Arabia musulmană, şi decât India brahmanică, şi decât Tibetul buddhist, şi decât China animistă, într-adevăr, Hristos nu a văzut o mai mare ruşine ca aceasta în cele două milenii care au trecut: ca oamenii botezaţi să fie mai orbi decât cei nebotezaţi!

nicolae-velimiroviciNoua Europă închinătoare la idoli nu se laudă cu nici o dumnezeire mai presus de ea. Ea se lauda numai cu sine, cu înţelepciunea sa, cu puterea sa. Este ca un balon umflat, gata să se spargă, spre râsul Africii şi al Asiei; un buboi copt, gata să se deschidă şi să umple totul de putoarea lui. Aceasta este Europa anticreştină de astăzi, Demonia albă.

Europa trăieşte în cercul vicios al descoperirilor. Oricine se înfăţişează cu o nouă descoperire este propovăduit ca geniu. Iarăşi: oricine vesteşte descoperirile celorlalţi este numit doctor în ştiinţe. Descoperirile Europei sunt multe, aproape nenumărate. Dar nici una din descoperirile acestea nu face pe om mai bun, mai cinstit, mai luminat. Europa, în ultima mie de ani, nu s-a înfăţişat nici măcar cu o singură descoperire pe tărâmul duhovnicesc şi moral, ci exclusiv şi numai pe acela material. Descoperirile Europei au condus omenirea pe marginea prăpastiei. Au condus-o la o întunecare duhovnicească nemaiîntâlnită în istoria creştinismului şi la distrugere plină de întuneric; căci toate descoperirile ei, nu ştim dacă din cauza gândirii sale rele sau din pricina înrâuririi evreilor, Europa le-a îndreptat împotriva lui Hristos.
Când s-a descoperit telescopul pentru observarea stelelor îndepărtate, oamenii de ştiinţă europeni l-au tălmăcit în dauna Evangheliei lui Hristos.

Când s-a descoperit microscopul, a fost iarăşi râs împotriva lui Hristos. Când s-a născocit trenul, maşina cu aburi, telegrafia şi telefonul, tot văzduhul a răsunat de lauda de sine a Europei în ciuda lui Dumnezeu şi a Hristosului Său. Când oamenii au născocit maşinile de călătorit pe mare, de zburat prin văzduh, de vorbit la mari depărtări, atunci Hristos s-a arătat în Europa tot atât de nefolositor şi de înapoiat ca mumiile egiptene. Dar toate descoperirile ei, de-a lungul ultimelor două sute de ani, Europa le-a întrebuinţat pentru sinuciderea sa în războaie mondiale, pentru crimă, pentru ură, pentru prăbuşire, pentru înşelăciune, pentru siluire, pentru impietatea privitoare la cele sfinte şi cuvioase ale noroadelor, pentru minciună, pentru necinstire, pentru destrăbălare şi pentru ateism în toată lumea, în realitate, Europa nu a înşelat pe nimeni altcineva decât pe sine însăşi. Noroadele necreştine au înţeles ce este Europa, ce dă ea şi ce voieşte; pentru aceasta au şi numit-o Demonia albă.

Ascultă ce spune Împăratul-Prooroc David: “Aceştia se laudă cu carele lor şi aceştia cu caii lor, dar noi ne vom mări în numele Domnului nostru” (Psalmi 19, 8 ). Lăudăroşii aceia vor adormi pe pernele slavei lor mincinoase, iar noi ne vom ridica şi ne vom îndrepta. Iar Apostolul Pavel strigă cu şi mai multă putere: Omule, “ce ai tu, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai primit, pentru ce te lauzi, ca şi cum n-ai fi primit?” (I Corinteni 4, 7). Cunoaşte că toate descoperirile s-au făcut pe pământul lui Dumnezeu, înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi învaţă de aici atât ruşinea, cât şi cinstea!

Notă: fragmentul este preluat dintr-un text mai lung despre Europa al Sfântului Episcop Nicolae Velimirovici. El poate fi găsit în cartea “Biserica Ortodoxă şi ecumenismul” a Sfântului Iustin Popovici, lucrare editată de Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril – Petru Vodă, 2002, pp. 122-134.

Se va prelua cu precizarea sursei Serbia Ortodoxă

Cuvinte ziditoare de suflet de la Sfântul Nicolae Velimirovici

nikolai-velimirovic

Sufletul – mai de preţ decât trupul

Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreună cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!

Necredinciosul îşi este sieşi călău

Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească. De aceea, nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.

Tăcere

Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă.

Slăbănogul

Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz. De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune. În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.

Moartea întemniţaţilor

Cultură şi progres! se laudă un întemniţat al vieţii către alt întemniţat al vieţii. – Vrei să zici: curăţirea şi luminarea închisorii! Dar cine ne va străpunge zidul închisorii? îl întreabă întemniţatul pe întâiul întemniţat. Şi două cuvinte, cu două inimi, se afundă în pivniţa închisorii.

Nu te mândri cu înţelepciunea

Nu te mândri cu înţelepciunea. Nici cu a altuia, căci nu este a ta. Nici cu a ta, căci dacă te mândreşti cu ea, înseamnă că nu ai îndeajuns. Nicio lampă de gaz nu arde până ce nu i se pune gaz. Toate lămpile pot fi umplute, dar lampa înţelepciunii – niciodată.

Adevărul este Fiinţă

Adevărul nu este un gând, nu este o vorbă, nu este o legătură între lucruri, nu este o lege. Adevărul este Fiinţă. Adevărul este putere dătătoare de viaţă, care la toate dă viaţă. Adevărul este fiinţă, care cuprinde toate fiinţele. Adevărul este precum aerul, dar nu este aer, în care înoată toate fiinţele; este precum lumina, dar nu este lumină, în care strălucesc toate fiinţele în cer şi pe pământ. Adevărul este Fiinţă. Puţine sunt în lume limbile care, asemenea limbii Slave, să aibă un cuvânt atât de potrivit şi grăitor pentru Ceea ce este. Adevărul este ceea ce este veşnic acelaşi. Nimic nu este veşnic acelaşi şi neschimbat şi întocmai sieşi, fără numai Adevărul.

Alcătuirea acestei vieţi

Viaţa aceasta nu ar putea fi închipuită fără de acestea trei: fericirea, nefericirea şi moartea. Puţină fericire, puţină nefericire şi moartea fac cu putinţă această viaţă. Chimia morală a acestei lumi este mult mai uimitoare decât chimia fizică. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea – îngăduinţa lui Dumnezeu, iar moartea – biruinţa lui Dumnezeu. Fericirea neîntreruptă, fără amestecul nefericirii, ar ajunge să fie lipsită de culoare şi plictisitoare. Nefericirea nesfârşită, fără moarte, ar preschimba această viaţă într-un iad fără scăpare. În fericire, oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar şi în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte, însă, sunt siliţi s-o facă.

Întregul – mai lămurit decât partea

Totdeauna întregul este mai lămurit decât o parte a întregului. Aceasta, de bună seamă, din pricina noimei şi a unităţii întregului. Este mai lesne de văzut stejarul decât ghinda din stejar. Este mai lesne de văzut trăsura decât roata trăsurii. Mai lesne se vede omul, decât mâna omului. Natura, în întregul ei, se vede mai lesne decât orice lucru din natură. Dumnezeu este mai lămurit vederii decât natura şi decât tot ce fiinţează în natură. Dar dacă omul îşi aţinteşte privirea asupra ghindei din stejar, ghinda se arată mai lesne vederii decât stejarul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra roţii, roata se vede mai bine decât trăsura; dacă priveşte mâna, mâna se vede mai bine decât omul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra oricărui lucru din natură, lucrul acela se vede mai lesne decât natura; şi dacă îşi aţinteşte privirea asupra naturii, natura ajunge mai lămurită vederii decât Dumnezeu. Însă această limpezime a părţii este vremelnică, pe când limpezimea întregului este dăinuitoare. De aceea Dumnezeu este cea mai mare şi cea mai dăinuitoare limpezime.

Răsunetul sufletului tău

Natura întreagă se aseamănă unui pian mare, în care făpturile sunt, de fapt, clape. Orice clapă ar atinge omul, poate auzi ecoul sufletului său.

Simţurile, gândirea şi mintea

Gândirea are în slujba ei cinci simţuri; mintea are un singur simţ. Simţul minţii este gândirea. Raţionali sunt acei oameni la care gândirea stăpâneşte peste simţuri. Oamenii inteligenţi însă sunt mai presus decât cei raţionali, aşa cum cei raţionali sunt mai presus decât cei care se călăuzesc după simţuri. Inteligenţi sunt oamenii la care mintea stăpâneşte în chip desăvârşit peste gândire, adică la care mintea primeşte doar experienţa adusă de raţiune, ca material brut, pe care-l preschimbă în ceva cu totul deosebit şi care nici nu mai seamănă cu experienţa adusă de raţiune – întocmai cum stomacul primeşte din afară hrană şi-o preface în sânge, adică în ceva cu ce nu se aseamănă cu hrana primită. Însă oamenii la care gândirea stăpâneşte mintea şi la care experienţa gândirii rămâne singurul conţinut – nemistuit – al minţii, îşi pierd minţile. După cum se vorbeşte despre un stomac stricat şi despre hrană nemistuită, tot aşa se poate vorbi despre o minte stricată şi despre o experienţă – nemistuită – nepreschimbată în viaţă. Şi aşa precum un organism din prea multă hrană şi fără putinţa de a o mistui ajunge să slăbească, tot aşa şi mintea ajunge să se întunece din mult prea multă experienţă şi cunoaştere – atunci când pierde puterea de control asupra cantităţii şi puterii de preschimbare a acestora în ceva cu totul neasemuit.

Nu te încrede în fericire

Când ai bogăţie, cugetă cum să rabzi cu vrednicie sărăcia. Când eşti fericit, cugetă cum să rabzi cu vrednicie nefericirea. Când te laudă oamenii, cugetă cum să rabzi cu vrednicie defăimările lor. Şi, toată viaţa ta, cugetă cum să mori cu vrednicie.

Cinci imbolduri

Sunt cinci imbolduri de căpetenie, după care se călăuzesc oamenii în faptele lor: 1. câştigul personal cu desfătarea proprie; 2. legătura de rudenie sau de sânge; 3. legile comunităţii; 4. conştiinţa; 5. simţământul prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Primele trei impulsuri le întâlnim şi la animale; cel de-al patrulea la mulţi oameni, iar cel din urmă doar la unii oameni. Să ne exprimăm într-un limbaj militar: impulsul al cincilea este asemeni primei linii a frontului pe care, dacă omul o pierde, se retrage şi cade în a doua linie a frontului (şi anume impulsul al patrulea), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a treia linie a frontului (şi anume al treilea impuls), pe care dacă omul îl pierde se retrage şi cade în a patra linie a frontului (şi anume al doilea impuls), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a cincea linie a frontului (şi anume întâiul impuls). Aşa merge decăderea omului – decăderea şi pierzania. Zicem şi pierzania pentru că omul poate pierde şi ultima linie a frontului (respectiv impulsul cel dintâi), şi atunci nu-i rămâne nimic decât nepăsarea tocită faţă de toate, deznădăjduirea şi sinuciderea.

Natura, oglinda omului

Teoriile despre egoism nu se pot îndreptăţi prin natură. Oamenii se grăbesc foarte să arunce vina asupra altuia pentru răul lor. Natura se călăuzeşte după oameni. Natura îşi rânduieşte firea după stările sufleteşti ale omului. Câtă vreme Adam s-a supus lui Dumnezeu, şi natura i s-a supus. Însă când el s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, şi natura s-a răzvrătit împotriva omului. Aşa cum anumite gânduri, dorinţe sau patimi puternice lucrează asupra întregului organism şi asupra nervilor omului până la vârf, tot aşa şi firea, starea sufletească, credinţa şi moralitatea omului lucrează asupra întregii naturi de la un capăt la altul. Răutatea omului poate umple întreaga natură de răutate, iar mila omului poate preschimba întreaga natură prin milostivire. La noi, în Balcani, şi astăzi poporul crede că ploile, seceta, grindina, anii roditori ori neroditori, sănătatea şi molimele ţin de curăţia morală a poporului. Aceasta este cea mai veche şi cea mai trainică credinţă a tuturor popoarelor de pe pământ. Pentru sfinţi, natura este milostivă; pentru cei nesfinţiţi şi necuraţi, e răzbunătoare. Natura este, aşadar, oglinda omului. Aşa cum este omul, aşa şi natura îl înfăţişează în sineşi. Nu este nicio lege a egoismului în natură. Dar oamenii egoişti, când ajung la culmea egoismului, îşi privesc faţa urâţită în oglinda naturii şi pun urâţenia lor pe seama oglinzii. Dar când a dat socoteală oglinda de faţa urâţită, pe care trebuie s-o arate aşa cum este?

Fapte, legi şi Аdevărul

Copiii pătrund până la fapte; oamenii obişnuiţi pătrund până la legi; numai oamenii duhovniceşti pătrund până la Adevăr. Fapta se poate măsura, legea se poate descrie, însă Adevărul nu se poate nici măsura, nici descrie. Cel ce stă în Adevăr poate simţi Adevărul, însă nu-l poate vesti prin cuvinte acelora care stau în afara Adevărului, în cercul faptelor şi al legilor. Faptele şi legile ascund şi mărginesc Adevărul şi nu îngăduie să se vorbească despre Adevăr altfel decât prin ele. De aceea, când vorbesc despre Adevăr, oamenii duhovniceşti se coboară la măsura copiilor sau a oamenilor obişnuiţi.

Lucrarea tăcută a lui Dumnezeu

Nenumăraţi oameni lucrează, de dimineaţă şi până seara, la lumina Soarelui, fără să privească la Soare, fără să simtă Soarele, fără să cugete măcar o dată la Soare! Nenumăraţi oameni îşi petrec veacul în lumină, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, fără măcar să privească la Dumnezeu, fără să cugete măcar o dată la Dumnezeu! Şi Soarele tace fără mânie, şi continuă să lumineze neîncetat. Şi Dumnezeu tace fără de mânie, şi continuă să ajute neîncetat. Însă, când se face întuneric, când cade ceaţa, când ciupeşte gerul, atunci oamenii îşi aduc aminte de Soare, îşi întorc privirea spre Soare, laudă Soarele, suspină după Soare. Tot aşa, când încep suferinţele, lipsurile, chinurile în neputinţă şi strâmtorările fără ieşire, oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu, îşi întorc privirea spre Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu şi suspină după Dumnezeu.

Omul este chip pentru om

Oamenii pe care îi întâlneşti să fie pentru tine chipuri vii ale binelui sau răului din tine. Ţine-ţi neîncetat gândurile şi dragostea asupra chipurilor bune, ca şi tu să ajungi astfel chip al binelui, pentru fraţii tăi.

Adevărul şi binele

Adevărul nu poate fiinţa fără bine, nici binele fără adevăr, nici amândouă fără roadele lor. Aceasta este pecetea dumnezeiască cu care se pecetluieşte tot lucrul şi toată fiinţa, din toate lumile. Până ce nu se deschide toată pecetea, nu este cu putinţă a înţelege nici o făptură şi nici o fiinţă, de la cea mai mică la cea mai mare. Prin osteneala lor, oamenii nu pot ridica decât a treia parte din pecetea cea tainică. Numai Cel ce a pecetluit-o o poate desface cu totul. Îngrijeşte-te neîncetat de curăţia inimii, ca să ţi se deschidă pecetea oricărei taine din lume. Căci adevărul oricărui lucru este ca şi oglinda care niciodată nu se înceţoşează şi în care omul îşi poate vedea frumuseţea cea cerească.

Suflete simple

La noi, în Balcani, încă se mai întâlnesc, prin satele de munte, suflete simple cu atâta bogăţie de bunătate şi neprihănire, încât dacă ar fi aduse pe orice bulevard din cele cinci capitale, v-aţi aduce aminte, vrând, nevrând, de povestea comorii ascunse în pământ. Ce s-ar întâmpla cu aceste suflete simple, plinite de bunătate şi de curăţie, dacă ar studia şaptezeci şi şapte de filosofii şi teologii de la oraş? S-ar întâmpla, fără nici o îndoială, acelaşi lucru ca şi cu omul sănătos care ar înghiţi şaptezeci şi şapte de pilule potrivite unui om bolnav. S-ar îmbolnăvi! Filosofiile şi teologiile se înmulţesc acolo unde se înmulţeşte vlăguirea duhovnicească. Acolo unde este boala, acolo-i şi medicina. Legătura între credinţă şi sistemele filosofiei şi teologiei este asemenea legăturii dintre igienă şi medicină.

Lumea ne sperie, Adevărul ne îmbărbătează

Cine merge după Soare şi vede numai ceea ce-i arată Soarele, acela n-a făcut încă niciun pas în cercul lăuntric al fiinţei, ci, privind la cariatidele din faţa muzeului, a uitat să mai intre în muzeu. Cine merge după Soare şi, râzând ziua întreagă, se sprijină din trandafir în trandafir, după apusul Soarelui se va întoarce plângând, sprijinindu-se din spin în spin. Soarele ne descoperă slovele; înţelegerea ne învaţă să citim cuvintele, dar numai Dumnezeu este legătura între cuvinte şi înţelesul lor. Viaţa ne învaţă cele trecătoare, moartea întăreşte învăţătura vieţii, dar Dumnezeu respinge amândouă învăţăturile. Viaţa ne numără zilnic prin fapte; moartea ne înfricoşează zilnic cu coasa legii, iar Adevărul ne îmbărbătează zilnic: „Nu vă temeţi! Eu v-am pregătit loc de cinste deasupra faptelor şi am rupt coasa legii”.

Opreliştea virtuţii

Mulţi cred că dacă ar fi trăit în alte împrejurări ar fi fost oameni mai buni. Bogatului i se pare că opreliştea virtuţii este bogăţia, săracului – sărăcia, învăţatului – ştiinţa, celui simplu – simplitatea, bolnavului – boala, celui sănătos – sănătatea, bătrânului – bătrâneţea, iar tânărului – tinereţea. Însă aceasta e doar o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale. Ca şi când un ostaş nevolnic ar căuta să se mângâie: „În acest loc voi fi biruit, să fiu trimis altundeva şi voi fi viteaz!” Ostaşul adevărat este întotdeauna viteaz, fie că rămâne la locul său, fie că este răpus. Dacă Ţarul Lazăr ar fi dat bir cu fugiţii din Kósovo, ar fi fost socotit un înfrânt; însă pentru că a rămas la locul său până la sfârşit şi a căzut, este socotit biruitor. Adam în Rai şi-a pierdut credinţa; Iov în groapa de gunoi şi-a întărit credinţa. Prorocul Ilie niciodată n-a spus: „Foamea mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”. Nici Împăratul David n-a spus: „Coroana mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”.

Duhul împotrivirii

Oricine se împotriveşte legii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi legii naturale şi sociale. Oricine se împotriveşte voii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească voii oricui. Oricine se împotriveşte autorităţii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească autorităţii oricui. Oricine se împotriveşte dragostei lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi dragostei de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni. Dragostea unui astfel de om se va preface în iubire de sine, iubirea de sine în deznădejde, iar deznădejdea este calea cea mai scurtă către sinucidere.

Legile firii

Niciodată nu s-a vorbit atât despre legile firii ca în timpul nostru, niciodată oamenii nu s-au simţit mai înrobiţi de aceste legi ca în timpul nostru. Desele revoluţii şi războaie – dovadă a celor spuse – sunt ca nişte buboaie stoarse cu verigi de fier. Desele revoluţii şi războaie, facerile de rău şi sinuciderile sunt dezminţirea cea mai limpede a tuturor cuvântărilor oamenilor de azi despre libertate şi progres. Nicicând nu s-a propovăduit atât respectul legilor firii ca în timpul nostru. Însă de ce nu îndrăzneşte nimeni să propovăduiască dragostea faţă de legile firii? Fiindcă toţi oamenii ar simţi dezgust faţă de o astfel de propovăduire. Iar oamenii duhovniceşti ştiu că legile firii sunt doar slugi ale dragostei veşnice şi că omul este mai de preţ decât legile firii.Oricât de mult s-ar socoti respectul a fi o virtute, e totuşi o virtute mai mică decât dragostea. Şi când această virtute mai mică se cere faţă de un lucru aşa de mare precum legile firii, atunci unde şi cât de mare este obiectul celei mai înalte virtuţi, al dragostei? Obiectul dragostei este acolo unde legile îşi pierd puterea şi de unde îşi primesc puterea.

Conţinutul istoriei

Conţinutul principal al istoriei omenirii este rezolvarea şi întocmirea legăturilor oamenilor cu Dumnezeu. Tot ce rămâne sunt episoade şi trăsături de mai mică însemnătate. Perioadele istoriei omenirii înfăţişează fluxul sau refluxul omului faţă de Dumnezeu. În vremea fluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în Dumnezeu, în vremea refluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în natură. Acestea se pot numi artă de primă mână şi artă de mâna a doua. Arta cea dintâi este mai mult bărbătească şi dramatică; a doua, mai mult feminină şi lirică. Când tatăl lipseşte, atunci mama primeşte oaspeţii şi întreţinându-se cu ei, le spune ce a auzit de la tatăl. Fiecare reflux, adică fiecare alunecare de la contemplarea lui Dumnezeu la contemplarea naturii, înseamnă încopilărirea oamenilor.Fluxul este sănătate duhovnicească, refluxul este boală duhovnicească. Firesc este ca omul matur să părăsească atracţia dulceagă a naturii, a firii, şi să-şi iuţească paşii către tărâmul înalt al celor mai presus de fire, către împărăţia adevărată a lui Dumnezeu. Precum spune un poet persan: „Pruncul micuţ şi neputincios se ţine de fusta mamei sale. Însă când creşte şi se face mare El merge în rând cu tatăl său. Şi, iată, tu te ţii aşa tare de mama ta: de corpurile şi elementele firii, încât, crescut mare, nu te mai alături Tatălui tău cel preaînalt.” Sa’ad Uddin Mahmud Shabestari: „Secret Rose Garden” (John Murray, 1920)

Se cuvine să ne aducem aminte de întâmplarea cu Iisus cel de 12 ani, când Maica Sa l-a găsit în Biserică, după multă căutare şi rătăcire. „Pentru ce mă căutaţi?”, i-a întrebat Hristos. „Oare nu ştiaţi că întru cele ale Tatălui meu mi se cade a fi?”.

Egalitatea

Dumnezeu nu este Dumnezeul egalităţii, ci al dragostei. Egalitatea ar înlătura toată dreptatea şi toată dragostea, ar înlătura toată moralitatea. Oare soţul îşi iubeşte soţia din pricina egalităţii? Mama îşi iubeşte oare copilul din pricina egalităţii? Prietenul îşi iubeşte oare prietenul din pricina egalităţii? Inegalitatea este temelia dreptăţii şi reazemul (sprijinul) dragostei. Câtă vreme dăinuieşte dragostea, nimeni nu se gândeşte la egalitate. Câtă vreme domneşte dreptatea, nimeni nu vorbeşte despre egalitate. Când se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate şi gândesc la egalitate. Când, odată cu dragostea, piere şi dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate şi se gândesc la imoralitate. Adică, când morala piere, imoralitatea îi ia locul. Din mormântul dragostei răsare dreptatea, din mormântul dreptăţii răsare egalitatea.

Tăcere

Tăcerea a fost iubită de toate sufletele mari, deoarece au simţit adânc adevărul acelei zise din popor: „vorba bună e de-argint, iar tăcerea-i de aur”. Orice om cugetător a cunoscut, prin sine însuşi, că el nu-i ceea ce spune despre sine, ci ceea ce tăinuieşte. Nu ceea ce tăinuieşte dinadins, ci ceea ce tăinuieşte din nevoie, pentru că este de negrăit. Discuţiile noastre în societate sunt ca mărunţişul de bani cu care ne răscumpărăm pe noi înşine, pe câtă vreme banul cel scump rămâne în noi, nearătat. Sau: noi ne înfăţişăm societăţii prin fotografii făcute în pripă, pe câtă vreme adevăratul nostru chip duhovnicesc rămâne în noi, nearătat. De altfel, toate stihiile mari sunt tăcute, şi Însuşi Dumnezeu mai tăcut decât toate; pe câtă vreme toate făpturile mici sunt gălăgioase. Ce minune este, aşadar, că toate sufletele mari sunt tăcute?

Cuvântul dragoste

Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul dragoste, ca să numească cu acest cuvânt legătura lor cu El. Când oamenii întrebuinţează rău acest cuvânt şi îi schimbă menirea, şi încep să numească cu el legătura lor cu pământul, atunci acest cuvânt slăbeşte în legătură cu Dumnezeu. Cuvintele îşi pierd puterea tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi ajung ca şi moarte. Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care se veştejeşte şi se usucă.

Sufletul nu ştie de oboseală

Dă-mi odihna trupului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi somnul!

Dă-mi odihna sufletului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi-L pe Dum­nezeu! Vrednic de râs este chiar şi gândul că sufletul, care îi împrumută trupului din puterea sa, poate obosi aşa de repede precum trupul şi are nevoie să se odihnească aşa de mult ca trupul. Noaptea, sufletul lucrează ca şi ziua; noaptea, el rezumă şi-şi mistuie lecţia sa de peste zi. Noaptea, sufletul îşi rosteşte asupra omului înfricoşata sa judecată pentru toată lucrarea din ziua ce a trecut. Pustnicii din Sfântul Munte, şi îndeobşte pustnicii din Răsărit, au obiceiul de a dormi mai mult ziua, iar noaptea şi-o petrec în cugetare şi rugăciune. Acest lucru este de căpătâi pentru sufletul lor. În liniştea şi-n întunericul nopţii, când încetează lucrarea simţurilor, sufletul lucrează nestingherit şi mai cu spor. Dar şi ziua, prin somn şi rugăciune, lucrarea simţurilor omului este mărginită, ceea ce ajută iarăşi la lucrarea mai liberă şi mai vioaie a sufletului. Neîntrerupta părtăşie a sufletului omului duhovnicesc cu lumea nevăzută şi nematerialnică face, de bună seamă, ca şi visele sale să se deosebească de cele ale oamenilor trupeşti.

Marii rugători cunosc din cercare că sufletul nu oboseşte. Iar oamenii care nu au învăţat sau care s-au dezobişnuit să stea în părtăşie cu Dumnezeu, prin cugetare şi rugăciune, vorbesc neîncetat despre „oboseală sufletească”.Însă acea „oboseală sufletească” a lor nu este nimic altceva decât tirania hiperactivităţii simţurilor asupra sufletului nelucrător şi îngrădit.

Prietenie şi vrăjmăşie

Omul nu poate urî niciodată un vrăjmaş neştiutor la fel cât un vrăjmaş imoral. Vrăjmaşul din neştiinţă nu este niciodată atât de respingător ca vrăjmaşul din răutate. Ne facem vrăjmaşi unui om atunci când îi cunoaştem însuşirile rele, dar nu-i cunoaştem însuşirile bune. Ajungem prietenii unui om când luăm seamă la însuşirile lui bune, dar le întrevedem pe cele rele. Tăria prieteniei ori a vrăjmăşiei noastre faţă de oameni nu ţine, aşadar, de ceilalţi, ci de noi înşine, de cunoaşterea şi de pătrunderea noastră.

Când vom fi fericiţi?

Dumnezeu îi va răsplăti pe cei credincioşi Lui (adică pe cei asemănători Sieşi) cu fericire – şi nu cu fericirea animalului, ci cu fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia cu răsplata, dar nici nu se va grăbi. Oare ţăranul aşteaptă să primească rodul grâului de îndată ce-l seamănă? Sau conducătorul de care aşteaptă, oare, laurii în vremea alergării? Sau corăbierul aşteaptă, oare, să vadă portul în mijlocul mării? Sau stăpânul ogorului îşi plăteşte, oare, zilierii în toiul lucrului? Atunci tu, oare, pentru ce aştepţi răsplată în vremea alergării, în mijlocul oceanului şi în toiul lucrului? În această viaţă eşti trimis nu să ai fericire, ci să te faci vrednic de ea.

 

Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău, Predania, Bucureşti, 2009

Ţarul sârbilor, Ştefan Milutin, omul lui Dumnezeu (30 oct.)

The fresco of king Stefan Milutin, King`s Church in Studenica, Serbia

Sfântul Milutin (prăznuit la 30 octombrie), ţarul sârbilor, a fost un mare apărător al Ortodoxiei, căci el a scăpat, în veacul în care a trăit, popoarele din Balcani de Uniatism. La acel timp din istorie, pe când împăratul Imperiului Roman de Răsărit dădea dovadă de conştiinţă slabă, acest slav nobil şi purtător de Dumnezeu s-a ridicat hotărât şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a salvat curăţia Ortodoxiei, nu doar în ţinuturile lui, ci şi în toate ţinuturile din Balcani.

The fresco of young Milutin, Sopocani, SerbiaCel care studiază cu atenţie izvoarele vremii în care este însemnată viaţa Ţarului Milutin înţelege de ce i-a dat Dumnezeu lui biruinţă după biruinţă în toate războaiele şi întreprinderile lui, de-a lungul întregii lui vieţi. Fiind uns Rege al Sârbilor, Milutin a făgăduit înaintea lui Dumnezeu că va înălţa câte o sfântă biserică în fiecare an al domniei lui. El a domnit timp de patruzeci şi doi de ani, şi patruzeci şi două de sfinte ctitorii stau mărturie de felul dumnezeiesc în care şi-a împlinit făgăduinţa. Dar în afară de aceste sfinte ctitorii, în unele locuri – ca de exemplu la Tesalonic şi la Constantinopol – el a zidit în apropiere de biserici şi spitale şi case de oaspeţi pentru bolnavii şi călătorii săraci, unde aceştia erau găzduiţi şi îngrijiţi gratuit, în afară de aceasta, el însuşi cu mâna lui făcea milostenii bogate din propriile lui averi, care erau enorme. Adesea, acest rege puternic şi bogat se îmbrăca în haine sărăcăcioase şi, însoţit doar de doi sau trei servitori, păşea prin rândurile poporului sărac, noaptea, şi afla de la ei de durerile lor. De multe ori le dăruia unora ca aceştia daruri neaşteptate şi îmbelşugate.

Dar chiar din mijlocul marilor lui bogăţii, Ţarul Milutin ducea o viaţă austeră şi extrem de simplă, deşi nu aşa li se părea şi străinilor. El se obişnuise cu un stil simplu şi frugal de viaţă încă din copilărie, căci aşa îl învăţase tatăl lui, Regele Uroş întâiul. Se cunoaşte cum împăratul Mihail Paleolog a trimis-o la curtea Regelui Uroş pe Anna, fiica lui, spre a fi luată de soţie de Milutin, dar cu gândul de a îl îndupleca pe regele sârb să intre în unire cu Roma. Dar Regele Uroş, văzând luxul extravagant al Annei precum şi comportamentul ei uşuratic şi nesăbuit, asemenea şi al suitei cu care venise, a zis: “Ce însemnează toate acestea, şi ce folos pot aduce ele? Noi nu suntem obişnuiţi cu o astfel de viaţă”. în acelaşi timp, el a indicat către o cneaghină sârbă, care mânuia cu îndemânare o furcă de tors: “Iată, felul acesta de ţesătură ne place nouă să poarte cea care ne va fi nouă noră”.

Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 30 octombrie, Sfântul Nicolae Velimirovici via pridvorul lui Laurentiu Dumitru

The fresco of king Milutin, Bogorodica Ljeviška (Our Lady of Ljevish), Kosovo and Metohia, Serbia

Cântare de laudă la Sfântul Milutin, Ţarul sîrbilor
(Sf. Ierarh Nicolae Velimirovici – Proloagele de la Ohrida)

Sfîntul lui Dumnezeu, Milutin viteazul,

Grea sarcină pe pămînt a avut:

El credinţa creştină de schismatici apărat-a,

Şi pe norod l-a păzit de cruzii tirani.

El a fost biciul ce-a ars pre Paleolog împăratul,

Şi biciul ce-amarnic pe latini a lovit.

Milutin pe toţi necredincioşii călcat-a,

Şi scumpa Ortodoxie sus a ţinut!

Comoară scumpă i-a fost lui Ortodoxia,

Precum odinioară lui lustinian cel Mare

Imperiala coroană a lui, cea în perle rare bătută!

Asemenea iar lui lustinian preaslăvitul,

Milutin ţarul înălţat-a bogăţie de ctitorii!

El în sus înălţat-a a Bisericii slavă,

Vestită făcut-o-a el pe pămînt!

Cu putere de rege a guvernat a lui ţară,

Dar de Hristos mintea lui n-a despărţit nicicînd.

Astfel a viteazului ţar inimă fost-a neîntinată,

Preacuvioasă a lui minte, într-al lumii vîrtej.

Iar Dumnezeu Care pururi doar la inimă cată,

Pe Cneazul Milutin răsplătit-a cu nemurirea Lui.

Cu nemurire sufletul, cu nestricăciune trupul,

Căci iată şi-acum ţarul nostru e-ntreg!

Aşa cum pe pămînt neînfricat ai fost,

O, minunate Ţare,

Apără-ne pre noi şi-naintea Tatălui Ceresc!

Roagă-te Lui păcatele noastre să ierte,

Şi ne mijloceşte nouă un colţişor de Rai!

Monastir_Studenica_II

Foto (1 – sus): Frescă reprezentând pe Ţarul Ştefan Milutin, ctitor al mănăstirii Studenica (Serbia), executată în timpul vieţii acestuia, aproximativ 1314.
Foto (2 – miniatură): Frescă reprezentând pe tânărul Milutin, sec. XIII, Sopocani, Serbia
Foto (3): Frescă reprezentând pe Ţarul Milutin, Bogorodica Ljeviška (Our Lady of Ljevish), sec. XIV, Prizren, Kosovo şi Metohia, Serbia Foto (4): Mănăstirea Studenica, ctitoria Ţarului Ştefan Milutin