“Dogmatica Bisericii Ortodoxe” a Sfântului Iustin Popovici în curs de apariție la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei

agios-ioustinos-popovic

Cu binecuvântarea Ȋnaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi cu acordul Conducerii Fundației ,,Sfântul Iustin Popovici de la Celie”, la Editura Doxologia vor fi publicate cele trei volume din Dogmatica Bisericii Ortodoxe a Sfântului Iustin Popovici, traduse din limba sârbă.

Sfântul Iustin Popovici, arhimandritul și duhovnicul mănăstirii Celie de lângă Valievo, doctor în teologie și profesor la Facultatea de Teologie din Belgrad, a fost și este unul dintre cei mai proeminenți teologi ai secolului XX. A scris peste patruzeci de cărți şi tratate teologice. Împreună cu mentorul său, Sfântul Nicolae Velimirovici, a fost inspiratorul renașterii spirituale pentru poporul sârb și apărătorul fără odihnă al dreptei credințe în vremurile tulburi ale secolului trecut.

Sfântul Iustin Popovici este unul dintre cei mai prolifici scriitori bisericești din toate timpurile. Opera sa cuprinde peste 40 de volume, din care 30 sunt publicate în sârbă, mai multe din ele fiind traduse în greacă, franceză, engleză, etc.

Numeroasele lucrări ale părintelui Iustin, în afară de subiecte dogmatice și exegetice, tratează problematica patristică, ascetică, liturgică, precum și teme din filosofia creștină, filosofia culturii și mai ales din antropologia axată pe principii creștin-ortodoxe.

 „Prin volumul ca și prin interesul subiectelor tratate, prin amploarea și varietatea lor, opera Părintelui Iustin este comparabilă cu a celor mai importanți Părinți ai Bisericii.”

Despre cele trei volume ale Dogmaticii Bisericii Ortodoxe, se poate spune că sunt capodopera Sfântului Iustin Popovici. Primul volum a apărut în 1932, scris în timpul lucrării lui la Seminarul Ortodox din Bitola sub numele: Filosofia Ortodoxă a Adevărului: Dogmatica Bisericii Ortodoxe. Al doilea volum a apărut în 1935 şi ultimul în 1978, la mai puţin de un an înainte de trecerea părintelui la cele vesnice.Toate trei volumele au fost tiparite la Belgrad.

În primele două volume este tratată învățătura Bisericii Ortodoxe, despre Dumnezeu în Treime și hristologia, iar al treilea volum abordează problematica ecleziologiei și a pnevmatologiei.

Primul volum al Dogmaticii Bisericii Ortodoxe, în curs de apariție la Editura Doxologia, a fost publicat în 1932 la Belgrad ca manual pentru învățământul teologic superior.

Volumul este împărțit în două mari secțiuni: Ființa lui Dumnezeu și Relația lui Dumnezeu cu creația. Urmărind formatul dogmaticilor din ultimele secole, Părintele Iustin își începe lucrarea sa cu definirea Dogmaticii ca știința despre adevărurile – dogmele lui Dumnezeu şi îşi structurează informația în următoarele capitole: definirea dogmaticii, formularea dogmelor, caracteristicile dogmelor, dogmele și Revelația, dogmele și rațiunea, Biserica și dogmele, sursele dogmaticii ca știință, scopul dogmaticii, metodele dogmaticii, principiile în dogmatică, împărțirea dogmaticii, istoria dogmaticii ortodoxe.

Urmează primul mare capitol despre ființa lui Dumnezeu în care este prezentată existența lui Dumnezeu, conținutul, calitatea și limitele cunoașterii lui Dumnezeu și descrierea însuşirilor generale ale ființei lui Dumnezeu: Rațiunea, Voința, Simțirea.

Al doilea capitol al dogmaticii descrie dogma Sfintei Treimi în lumina Revelației și a Sfintei Tradiții: Dumnezeirea și deoființimea Persoanelor Sfintei Treimi, trăsăturile Persoanelor Preasfintei Treimi. Capitolul se termină prin prezentarea ereziilor antitrinitare și critica lor.

Partea doua a primului volum explică relația lui Dumnezeu cu creația Sa. Acolo este discutată problematica creării lumii celei văzute și nevăzute: Învățătura despre îngeri și despre duhurile rele, crearea omului și starea lui primordială, păcatul originar, cauzele și consecințele lui, esența și importanța păcatului primordial, transmiterea lui, prezentarea și critica învățăturilor romano-catolice și protestante în legătură cu păcatul primordial. Mai este prezentat și rolul lui Dumnezeu ca Proniator înaintea și după căderea omului.

Sursa: editura.doxologia.ro

Patriarhul Irineu al Serbiei a numit parada gay: “vârful aisbergului imoral şi o adunare a tuturor perversiunilor şi viciilor”

pat_irinej

Patriarhul Irineu al Serbiei a numit parada gay “vârful aisbergului imoral și o adunare a tuturor perversiunilor și viciilor”.

“Sa avem milă pentru acești oameni, care fac parte din așa-numita populație gay. Aceasta este o tulburare sau o aberatie a naturii umane… Nu pot să înțeleg de ce ni se impune această problemă și se demonstreaza deschis”, a declarat șeful Bisericii Ortodoxe Sârbe, într-un interviu pentru ziarul Nedelnik, răspunzând la o întrebare legata despre o eventuala miscare de lobby din partea Bisericii Sârbe pentru interzicerea paradei gay de către autorități.

Si in acest an, în capitala sârbă, se pregateste “parada gay”, pentru o saptamana “bogata în diferite evenimente, expoziții și concerte de popularizare, manifestări ale activității comunității LGTB”.

Pregătirea pentru aceste acțiuni, a divizat din nou societatea sârbă, cea mai mare parte a populației sarbe opunandu-se unor astfel de evenimente. Anul trecut, o parada similara, “Gay pride parade”, a fost însoțită de manifestari hulitoare și profane. Mai mult decât atât, reprezentanții țărilor din UE și SUA au exercitat o presiune fără precedent asupra autorităților sârbe și a publicului, pentru a organiza aceste evenimente, iar diverși politicieni și diplomați europeni au jucat un rol activ în promovarea lor.

Sursa: lonews.ro

Condamnat la nemurire: o meditaţie despre Înviere, Sfântul Iustin Popovici

anastasis

Sfântul Iustin Popovici

Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; cu Învierea Lui El i-a condamnat la nemurire. Pentru lovirea pe care a primit-o, Dumnezeu S-a întors îmbrăţişând; pentru insulte, binecuvântând; pentru moarte, cu nemurire. Niciodată oamenii nu a arătat atâta ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit; şi niciodată Dumnezeu nu a arătat dragostea lui faţă de oameni ca atunci când a înviat. Omenirea a vrut să-L omoare pe Dumnezeu, dar Dumnezeu, prin Învierea Lui, i-a adus pe oameni la viaţă, Dumnezeul cel răstignit şi înviat în prima zi dintr-o moarte groaznică! Nu mai este moarte. Nemurirea îl înconjoară pe om şi întreaga lui lume.

Cu Învierea Dumnezeu-Omului, natura umană este condusă ireversibil spre drumul nemuririi (…). Dacă omul trăieşte în credinţa Învierii Domnului, el trăieşte în afara morţii, nu este atins de ea; moartea este la piciorul omului. „Unde este moarte boldul tău? Unde este biruinţa ta, iadule?”. Iar când un om care crede în Hristos moare, el părăseşte trupul său ca pe nişte haine în care va fi din nou îmbrăcat în Ziua Judecăţii din urmă. Înaintea Învierii Dumnezeu-Omului moartea era a doua natură a omului; viaţa era prima şi moartea a doua. Omul s-a obişnuit cu moartea ca fiind ceva natural. Dar după Învierea Sa, Domnul a schimbat totul: şi dacă era natural până la Învierea lui Hristos ca omul să moară, după Învierea lui Hristos este natural ca omul să nu moară.

Prin păcat omul devine muritor şi vremelnic; cu Învierea Dumnezeu-Omului el devine nemuritor şi veşnic. În aceasta este forţa, în aceasta este puterea, în aceasta este tăria Învierii lui Hristos. Fără Înviere nu există creştinism. Printre minuni aceasta este cea mai mare; celelalte minuni încep şi se termină cu ea. De la ea a răsărit credinţa şi dragostea şi nădejdea şi rugăciunea şi iubirea pentru Dumnezeu.

Din Ierusalim, în Vinerea şi Sâmbăta Mare, Sfântul Nicolae Velimirovici

sfantul-mormant

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

Scrisorile 30 şi 31. Din Ierusalim, în Vinerea şi Sâmbăta Mare

Vinerea Mare
S-au ivit zorii zilei de pomenire a celei mai mari fărădelegi pe care a văzut-o soarele pe pământ. Zi de groază şi de ruşine pentru conştiinţa omenească până la sfârşitul vremurilor. Este obiceiul ca închinătorii să străbată în această zi cu picioarele şi cu gândurile Calea Durerii. Aceasta este calea pe care Domnul a mers sub cruce spre Golgota. Am plecat din Ghetsimani în sus. Am trecut pe la casa lui Ioachim şi a Anei, născătorii Născătoarei. Ne-am gândit la Ea, Maica marii dureri. Ea a fost, oare, în acel cumplit alai? Nu. Vom vedea mai târziu.

Palatul lui Pilat. Ca şi cum am privi la cenuşa unui vulcan stins – dar focul patimii şi putoarea nedreptăţii încă se simt. Aici a fost judecat şi osândit învăţătorul Dreptăţii. Aici a fost biciuit de cei fără de lege Omul Nevinovăţiei. Nu a rămas pe El nici o fâşie de piele întreagă. Evreii s-au ostenit noaptea trecută ca să nu fie. Şi soldaţii romani cu bicele lor nu au făcut decât să adâncească aceleaşi răni în acelaşi trup. Cei care studiază dreptul roman şi legile romane ar trebui să vină în acest loc ca să se îngreţoşeze pentru totdeauna de această putreziciune lipsită de omenie.

Locul în care Domnul a căzut sub cruce. Cum să nu cadă? Greu i-a fost să poarte şi tăcerea de-a lungul întregii nopţi pline de învinuiri mincinoase, de clevetiri şi de martori mincinoşi – cu atât mai mult întreaga putoare a scuipăturilor în faţă şi a tot atâtor răni pe câte lucruri bune le făcuse El oamenilor. O, Doamne, de ce nu am fost noi atunci aici ca să luăm crucea Ta, şi pe Tine să Te ridicăm pe mâini şi să Te purtăm? Aşa am gândit toţi, vărsând lacrimi pe această Cale a Durerii, ce s-ar fi prefăcut în Râu al Durerii dacă toate lacrimile vărsate de creştini ar fi ţâşnit din el. Ferice de Simon Cirineanul, pe care judecata cea bună a lui Dumnezeu l-a adus aici în acea zi ca să ia Crucea Domnului asupra sa şi să uşureze chinurile Celui care S-a chinuit pentru toţi oamenii.

În faţa casei sfintei Veronica. De la fereastra casei sale, Veronica a văzut cumplitul alai. Faţa desfigurată a lui Hristos a stârnit compătimire în inima ei de fată – ea nu mai semăna a faţă omenească, ci mai degrabă cu o bucată de pânză murdărită de amestecul sângelui cu scuipatul, sudoarea şi praful. I s-a făcut milă de El fetei; a alergat înaintea Osânditului şi cu o maramă curată i-a şters faţa. Mucenicul tăcut nu a putut să-i spună „mulţumesc”, însă i-a răsplătit slujirea într-un alt chip: pe acea maramă a rămas zugrăvit chipul lui Hristos.

Iată-ne acum în locul unde s-a întâlnit Născătoarea de Dumnezeu cu Fiul. Căutându-L încolo şi încoace, ea a apărut dintr-o ulicioară şi deodată s-a aflat faţă în faţă cu El. De-abia L-a mai recunoscut. Oare ea a născut ASTA? Această mare rană, de mărimea omului? Din această Rană s-a vindecat, însă, otrăvitul neam omenesc. El nu i-a zis nimic. Ea nu I-a zis nimic. Dar sufletele lor s-au înţeles şi s-au salutat. „Fiul meu”, s-a tânguit sufletul mamei, „primăvara mea dulce, cum a pierit frumuseţea Ta!”.

În fine, suntem aici. înaintea stâncii însângerate. înaintea Golgotei. Este vremea amiezii. Întocmai vremea când a fost înălţat pe cruce. Bătaia ciocanului stârneşte ecouri în sufletele noastre. Aici am stat până la ceasul al treilea al după-amiezii, sufletele noastre la picioarele crucii Lui; ah, fie ca să le spele sângele Lui! În ceasul al şaselea, natura s-a răzvrătit împotriva fărădelegii omeneşti: pământul s-a cutremurat, pietrele au crăpat, soarele şi-a acoperit cu maramă cernită faţa sa. La ceasul al nouălea, El Şi-a dat duhul.

Doar Învierea putea să răsplătească atâta pătimire. Numai prin Învierea lui Hristos pot natura şi conştiinţa noastră să se împace.

Sâmbăta Mare
via_dolorosaIată-ne acum în Ierusalim, cel mai mare câmp de bătălie din istoria neamului omenesc. Acesta este Kosovopolje al omenirii. Multe bătălii s-au dat aici între oştirile împărăţiei cerurilor şi oştirile împărăţiei pământeşti. Oştirile împărăţiei cerurilor întotdeauna au părut mai slabe, şi întotdeauna au părut înfrânte înainte de biruinţă. Căpetenia oştirii împărăţiei cerurilor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a dat bătălia cheie în acest loc, şi a câştigat biruinţa cheie. Toate bătăliile pe care le-au dat înainte de El luminoasele Lui oştiri seamănă cu bătălia Lui atât prin chinuri, cât şi prin biruinţe.

Sunt de-acum şase zile de când trăim pătimirile Domnului nostru. Am străbătut toate locurile chinurilor Lui, şi pe toate le-am udat cu lacrimile noastre. Sufletele noastre se simt chinuite până la istovire. Trupeşte, însă, ne simţim minunat de bine. Dormim puţin, postim mult, stăm cu ceasurile la slujbe, întreaga zi, de pe colină pe colină, prin Sfânta Cetate. Şi nimeni nu e obosit, nimeni nu e bolnav, nimeni nu se plânge! Sufletul însă e apăsat ca de o piatră de mormânt. Nimic în lume afară de Învierea Domnului nostru chinuit nu poate să ridice această piatră de mormânt şi să aducă înviere sufletelor noastre. De-abia aşteptăm ca sâmbăta aceasta să plece de la noi şi să ne întâlnim cu duminica preaslăvită.

Unde sunt adventiştii din Bacika să vină la Ierusalim şi să trăiască aceste pătimiri sufleteşti câte am trăit noi în aceste şase zile? Atunci nu le-ar mai da prin minte să prăznuiască sâmbăta în locul duminicii. Iată, sâmbăta nouă nu ne-a adus nici o uşurare. În această zi doar însumăm toate pătimirile Domnului nostru, adunăm toate chinurile Lui. Şi aşteptăm duminica: uşurare, odihnă şi izbăvire.

„Ce s-a întâmplat azi cu Domnul?” – întreabă funcţionarul Ilia.
„S-a pogorât la iad ca să se arate pe Sine şi Evanghelia Sa şi celor ce au răposat mai înainte de venirea Lui, aşa încât să ia sub stăpânirea Sa toate generaţiile omeneşti trecute, prezente şi viitoare, să le arate tuturor adevărul şi să-i îmbie pe toţi cu mântuirea”.
„Dar ce, adventiştii prăznuiesc pogorârea lui Hristos la iad, nu învierea Domnului?”.

Astăzi am mers de câteva ori în biserica Mormântului Domnului. Am fi vrut să fim acolo necontenit – ca şi cum nevăzutul nostru Stăpân ne cheamă la Sine pe Golgota, ca prin rănile Sale trupeşti să vindece rănile noastre sufleteşti. Biserica aceasta se mai numeşte şi Biserica Învierii. S-ar putea numi fără împiedicare şi Biserica Înviată – fiindcă într-adevăr a înviat de câteva ori. Împăratul păgân Adrian a dărâmat-o din temelie şi în locul acela a pus idoli de nebuni: pe Jupiter şi Venera, urâciunile romane. Iulian Apostatul şi Omar Arabul, şi Hosroe Persanul au prădat-o şi au stricat-o pe rând. Această biserică, însă, a înviat neîncetat după moartea ruinătorilor ei, în nouă şi mai mare slavă şi frumuseţe. Oare aceasta nu e înviere? Oare n-a fost şi crucea lui Hristos îngropată sub pământ şi a înviat?

O, Mare Doamne Iisuse, Unule Nebiruite, Atotputernice! Şi lucrurile legate de numele Tău învie, cu atât mai mult oamenii şi popoarele. Şi cu atât mai mult Tu, Adevărule Veşnic şi Viaţă Veşnică!

Sursa: Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002

Se va prelua cu precizarea sursei Serbia Ortodoxă

Știi tu oare, fiule?, Sfântul Nicolae Velimirovici

sf-nicolae-velimirovici
De ce se închid norii când câmpiile sânt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie?
Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.

Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?
Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.

Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară?
Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.

Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune?
Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.

Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii?
Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s’au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor?
Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti.

Ştii tu oare, fiule, de ce s’au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime?
Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele?
Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri.

Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.

Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici – Inima în Marele Post, Editura Predania

30 aprilie – 4 mai 2014: Pelerinaj de patru zile în Serbia ortodoxă şi la românii din Valea Timocului, 100 EURO + cost cazări

biserica-din-Malainita

30 aprilie – 4 mai 2014: Pelerinaj de patru zile în Serbia ortodoxă şi la românii din Valea Timocului

Miercuri, 30 aprilie (ziua I): BUCURESTI – CALAFAT – NEGOTIN – POZAREVAC – BELGRAD

Plecarea miercuri, 30.04., ora 20:00 de la Universitate spre vestul tarii, urmand traseu de noapte: BUCURESTI – CALAFAT – NEGOTIN – POZAREVAC – BELGRAD

Joi, 1 mai (ziua II):

  • Valea Timocului- Manastirea Malainita – prima biserica ortodoxa din Serbia cu slujire in limba romana. Participare la Sfanta Liturghie. Binecuvantare de la Parintele Bojan Alexandrovici, protopop al Timocului;
  • Manastirea Vitovnita – construita in 1289 de regele sarb Stefan Milutin. Biserica Adormirea Maicii Domnului si Mormantul Staretului Tadei (1914-2003);
  • Fantana vindecatoare a Sfantului Ioan;
  • Manastirea Racovica – construita de Radu I Basarab; Mormantul Patriarhului Pavle
  • *Cazare la hotel in Belgrad

Vineri, 2 mai (ziua III): BELGRAD –VALIEVO

  • Belgrad Catedrala Sfantul Sava – construita pe locul unde au fost arse in 1594 moastele Sfantului Sava – episcopul sarbilor; Catedrala Sfantul Arhanghel Mihail; Cetatea Kalemegdan cu Bisericile Sfanta Parascheva si Ruzica; Biserica Sfantul Marcu.
  • Manastirea Celie – ctitorita in secolul XII de regele sarb Dragutin Nemania; Biserica Sfantului Arhanghel Mihail; Mormantul Sfantului Iustin Popovici (1894 – 1979). Pentru a ajunge la manastire se merge pe jos o distanta de 4 km.
  • Manastirea Lelic – construita in anul 1929 de Sfantul Ierarh Nicolae Velimirovici. Biserica Sfantul Ierarh Nicolae; Moastele Sfantului Nicolae Velimirovici (1880 – 1956); Muzeul cu obiectele personale ale Sfantului Nicolae Velimirovici.
  • *Cazare la manastire.

Sambata, 3 mai (ziua IV): VALIEVO – KRALIEVO

  • Manastirea LelicParticipare la Sfanta Liturghie
  • Manastirea Ravanica – ctitorita in 1375 de Sfantul Lazar, tarul Serbiei; Moastele Sfantului Lazar.
  • Manastirea Zicactitorita in 1208 de domitorul sarb Stefan Nemanja, locul incoronarii tarilor sarbi; In 1919 Sfantul Nicolae Velimirovici a fost incoronat episcop de Zica.
  • Manastirea Studenita – ctitorita in 1186 de marele domnitor Stefan Nemanja (Sfantul Simeon); Moastele Sfantului Stefan (Simeon) Intai-incoronatul, izvorator de mir; Biserica Sfintilor Ioachim si Ana; Biserica Sfantului Ierarh Nicolae.
  • *Cazare la manastire

Duminica, 4 mai: KRALIEVO – BUCURESTI

  • Manastirea Studenita – Participare la Sfanta Liturghie.
  • Intoarcerea spre Bucuresti in functie de conditiile de trafic si formalitati vamale.

*La iesirea din tara se va prezenta cartea de identitate sau pasaportul in termen de valabilitate.

Plecarea: miercuri, 30.04., ora 20:00, Universitate, Bucureşti
Tarif: 100 euro + cost cazare hotel şi mănăstiri (aprox. 40 euro/pers)

Înscrieri şi orice alte detalii la tel: 0740.050.735 sau mail: pridvor@yahoo.com sau serbiaortodoxa@yahoo.com

Organizator subgrupă: Laurenţiu Dumitru. Pelerinajul este organizat de o Agenție de pelerinaje! Nu este adăugat niciun comision suplimentar!

Poziţia Bisericii faţă de stăpânire, Sfântul Justin Popovici

82895_vr2-vreska-svecanost-vranje-foto-v.-p._origh

Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni (Fapte 5, 29). Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui.

„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.

Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri – nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.

„A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător – statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată – stare atotcuprinzătoare. Iată care este mai întâi de toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5, 29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor până la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp  nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii – dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.

Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă; nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Care aşa este şi aşa lucrează. Acesta este adevărul şi realitatea evanghelică: „Iisus Hristos ieri şi azi şi în vecii vecilor este Acelaşi”(Evrei 13, 8).

Prin veşnicie Biserica este prezentă în timp pentru ca timpul să se sfinţească prin ea, să se înnoiască prin ea, să se înveşnicească prin ea şi să fie deopotrivă cu ea. Nu Biserica trebuie să fie în pas cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci timpul trebuie să se alinieze după ea, ca fiind veşnică, şi spiritul vremurilor – după ea, ca fiind purtătoare a duhului veşniciei, a duhului Dumnezeului-Om. Pentru că ea este de-a pururi sfântă, de-a pururi apostolească. Ea este de-a pururi duhovnicească, de-a pururi dumnezeiască, de aceea niciodată nici nu îndrăzneşte să jertfească veşnicia vremelniciei, ceea ce aparţine lui Dumnezeu – celor omeneşti, cele cereşti – celor pământeşti. Nu ea urmează a se adapta la spiritul vremurilor, dimpotrivă, ei i se cuvine să potrivească timpul la veşnicie, vremelnicia – veşniciei, cele omeneşti – Dumnezeirii. Veşnicul ei drum prin această lume: mai întâi -Dumnezeu, apoi omul; în faţă – Dumnezeu, iar în urma Lui omul: „Ca să fie Hristos cel dintâi întru toate” (Col. 1, 18 ).

Ca atare stăpânirea este de la Dumnezeu (Rom. 13, 1-6): şi ierarhia valorilor şi ierarhia ordinii de la Dumnezeu este. De aceea, în principiu, trebuie să ne supunem stăpânirii care pune ordine, normalizează şi care păstrează această ordine divină dată de Dumnezeu în lume. Altminteri survine căderea şi decăderea în anarhie.

Stăpânirilor trebuie să ne supunem, în măsura în care ele menţin ordinea divină în lume, pentru că ele sunt „slugile Domnului” şi – ca unor slugi ale Domnului. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, ca slugi ale Domnului, poartă sabie, cu care pedepsesc răul şi apără binele. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, slugile Domnului, sunt „înfricoşătoare pentru faptele rele”, şi nu pentru cele bune. Atunci însă, când stăpânirile devin periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc, şi mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei lumi – pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm. Creştinul trebuie să se lupte cu ele, şi să se lupte anume prin binecuvântatele mijloace evanghelice. Niciodată creştinul să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor, decât lui Dumnezeu, şi mai cu seamă oamenilor potrivnici Dumnezeului adevărat şi Evangheliei Lui.

La început stăpânirea fusese dată, în principiu, de la Dumnezeu. Când însă stăpânirea se abate de la Dumnezeu şi se ridică împotriva lui Dumnezeu, în acest caz ea se transformă în silnicie şi prin aceasta încetează de a mai proveni de la Dumnezeu şi este de la diavol. Deci noi, creştinii, cunoaştem şi taina stăpânirii şi taina silniciei: stăpânirea este binecuvântată de Dumnezeu, silnicia însă, este blestemată de Dumnezeu. Tot ce vine de la Dumnezeu este bine, iar dacă acest bine este întrebuinţat în rău este de la diavol, întrebuinţarea în rău a celor dumnezeieşti – iată unde stă diavolul, şi toată diavoliada lumilor toate, la un loc cu lumea oamenilor. Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu – este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violenţă – prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti – diavolului. Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică, evanghelică despre natura şi valoarea stăpânirii.

Aceasta este sfânta şi infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la început şi până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt martorii ei? Toţi sfinţii apostoli, toţi sfinţii părinţi, toţi sfinţii mucenici. În mod deosebit sfinţii mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul mucenic Ştefan, şi până la noii noştri mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre. Ei toţi au pătimit pentru Domnul Hristos, toţi laolaltă de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile luptătoare contra lui Dumnezeu ai acestui veac. Şi aceşti sfinţi mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sunt sfinţi şi nemuritori ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să se împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor, domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, şi oricine ar fi ei.

Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”. Fiecare din ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiească cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost ei supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii apostaţi din veac în veac.

Sursa: Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica și statul, Editura Schitului Sfântului Serafim de Sarov, 1999 via Doxologia

Cuviosul Romilo de la Ravanica († 1375)

Ο Όσιος Ρωμύλος της Ραβάνιτσας (†1375)

Cuviosul Romilo s-a născut în jurul anului 1300, în oraşul dunărean Vidin, din cucernici părinţi, tatăl grec iar mama bulgăroaică. Numele primit la Sfântul Botez a fost Raiko. Încă de la vârsta copilăriei a arătat sete de învăţătură iar dascălii, minunându-se de înţelepciunea şi cumpătarea sa, l-au numit „copil bătrân”. Când a devenit bărbat, ca să evite căsătoria pe care o plănuiau părinţii săi, a plecat pe ascuns la o mănăstire din eparhia Târnovului. Acolo, după încercarea canonică, a fost tuns în schima mică, luând numele „Romano” şi a slujit cu multă evlavie ca eclesiarh, în biserică.

În aceeaşi perioadă, Sfântul Grigorie Sinaitul s-a retras împreună cu ucenicii săi în Sfântul Munte şi s-a stabilit la Paroria (Stranţa), la graniţa dintre Imperiul Bizantin şi Bulgaria. Auzind Romano de acest învăţător al rugăciunii noetice şi al vieţuirii isihaste, ceru binecuvântare de la stareţul său ca să se plaseze sub călăuzirea acestuia. Mai luă împreună cu el, un frate, pe Ilarion.

Cuviosul Grigorie i-a primit cu multă bucurie iar pentru că Romano era puternic, cu o constituţie robustă, l-a pus la cele mai grele şi obositoare slujiri, pe care le-a împlinit cu desăvârşită ascultare. Transporta lemne şi pietre din munte, apă din râul ce curgea la poalele acestuia şi prepara lutul pentru construcţie. În paralel, slujea la bucătărie şi la pităria mănăstirii şi avea grija fraţilor bolnavi. I s-a încredinţat, de asemenea, şi îngrijirea unui monah vârstnic, bolnav şi ursuz, care datorită bolii sale trebuia să mănânce numai peşte proaspăt. Romano îi slujea acelui bătrân dificil cu admirabilă blândeţe şi răbdare şi pescuia în râu pentru el. Iarna, când apele erau îngheţate, spărgea gheaţa şi cu picioarele goale în apa foarte rece, pescuia cu o plasă. În felul acesta, Romano devenea martir de bunăvoie, căci în fiece clipă îşi jertfea viaţa din dragoste pentru aproapele.

Odată cu moartea bătrânului bolnav şi a cuviosului Grigorie, Romano, pe care toţi îl numeau „kaloromano” (Romano cel bun), a trecut împreună cu Ilarion sub ascultarea altui Bătrân. Însă, bandiţii care devastau acele locuri şi îi chinuiau pe monahi, i-au silit să se refugieze în Stara Zagora, Bulgaria, unde la scurt timp a adormit batrânul lor.

De atunci, Romano a devenit ucenicul lui Ilarion deoarece acesta era mai înaintat în vârstă. Când ţarul Bulgariei, Ioan Alexandru (1331-1371), a alungat pe bandiţi, cei doi s-au întors la liniştea pustnicească a Paroriei, pentru a conversa cu Dumnezeu prin rugăciunea noetică. Cu virtuţile, ce-i deveniseră o a doua natură, şi cu rugăciunea neîncetată, Romano a fost învrednicit să primească multe harisme de la Dumnezeu, şi mai cu seamă, darul lacrimilor neîncetate.

Mai târziu, cu binecuvântarea lui Ilarion, s-a retras în desăvârşită solitudine pentru a se delecta fără întrerupere cu dumnezeieştile contemplaţii. Vieţuind mulţi ani în chipul acesta, a fost tuns în schima cea mare, luând numele Romilo.

În năvălirile lor, turcii au distrus mănăstirea iar cuviosul Romilo împreună cu ucenicul său Grigorie, au plecat în Sfântul Munte, unde s-au stabilit la Melana, lângă Marea Lavră. Cunoscând, în scurt timp, virtuţile cuviosului, monahii aghioriţi îl vizitau pentru a se folosi duhovniceşte. Dar pentru că aceştia îi întrerupeau iubita isihie, cuviosul a fost nevoit să se retragă într-o chilie izolată, la poalele Athonului.

În vremea aceasta, după înfrângerea de către otomani a armatei sârbo-bulgare, condusă de Ioan Unglesi şi moartea acestuia în lupta de la Mariţa (râul Evros, 1371), a urmat năvala trupelor otomane în Tracia şi Macedonia. Atunci, mulţi monahi, înspăimântaţi de nesiguranţa generală a vremii, au plecat din Sfântul Munte iar cuviosul Romilo a mers în Avlona, Albania. În perioada petrecută acolo, cuviosul a corectat deprinderile pervertite ale locuitorilor şi i-a învăţat dreapta credinţă, căci se îndepărtaseră mult de creştinism.

Dorind însă liniştea, s-a retras în Mănăstirea Maicii Domnului, în Ravaniţa, Serbia. Acesta a fost ultimul său domiciliu pământesc, căci puţin timp mai târziu, a plecat la Domnul. Mormântul în care ucenicii au îngropat mult- încercatul său trup, răspândeşte o mireasmă de nedescris, săvârşindu-se neîncetat minuni şi vindecări cu cei ce vin cu credinţă.

Sursă fragment: „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe” de Ierom. Macarie Simonopetritul, ed. Indiktos (18 septembrie / vol. I, pag. 198-200)

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos şi Serbia Ortodoxă după Agioritikovima

Se va prelua cu precizarea sursei - Serbia Ortodoxă

Pr. Bojan Aleksandrovic: Apel pentru ajutorarea mănăstirii de la Mălainiţa, Valea Timocului

biserica-din-Malainita

Pr. Bojan Aleksandrovic: Apel pentru ajutorarea mănăstirii de la Mălainiţa, Valea Timocului

Iubiţi fraţi şi surori din Ţara Mamă, România!
Avem mare nevoie de ajutor financiar pentru continuarea lucrărilor la complexul primei biserici româneşti, acum mănăstire, din Mălainiţa – Valea Timocului.
Va rugăm din suflet să binevoiţi a ne ajuta cu cât se poate!

Donaţii se pot face prin contul deschis în România pe numele consilierului economic al Protopopiatului nostru:

Pr. Antonie Isac

RO73BTRL01101201P25074XX
Banca Transilvania

Dumnezeu să Vă binecuvinteze!

Sursa:  Contul de facebook al Pr. Bojan Aleksandrovic

Stareţul Tadei de la Vitovniţa împreună cu un grup de credincioşi sârbi în pelerinaj la Roma [5 fotografii inedite la Colosseum]

staretul tadei la colloseum, roma5

staretul tadei la colloseum, roma4

staretul tadei la colloseum, roma3

staretul tadei la colloseum, roma2

staretul tadei la colloseum, roma

Stareţul Tadei de la Vitovniţa (1914-2003) împreună cu un grup de credincioşi sârbi în pelerinaj la Roma [5 fotografii inedite la Colosseum]

Sursa şi alte sute de fotografii: Преподобни Отац Тадеј Витовнички.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 71 other followers