Poziţia Bisericii faţă de stăpânire, Sfântul Justin Popovici

82895_vr2-vreska-svecanost-vranje-foto-v.-p._origh

Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni (Fapte 5, 29). Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui.

„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.

Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri – nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.

„A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător – statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată – stare atotcuprinzătoare. Iată care este mai întâi de toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5, 29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor până la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp  nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii – dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.

Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă; nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Care aşa este şi aşa lucrează. Acesta este adevărul şi realitatea evanghelică: „Iisus Hristos ieri şi azi şi în vecii vecilor este Acelaşi”(Evrei 13, 8).

Prin veşnicie Biserica este prezentă în timp pentru ca timpul să se sfinţească prin ea, să se înnoiască prin ea, să se înveşnicească prin ea şi să fie deopotrivă cu ea. Nu Biserica trebuie să fie în pas cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci timpul trebuie să se alinieze după ea, ca fiind veşnică, şi spiritul vremurilor – după ea, ca fiind purtătoare a duhului veşniciei, a duhului Dumnezeului-Om. Pentru că ea este de-a pururi sfântă, de-a pururi apostolească. Ea este de-a pururi duhovnicească, de-a pururi dumnezeiască, de aceea niciodată nici nu îndrăzneşte să jertfească veşnicia vremelniciei, ceea ce aparţine lui Dumnezeu – celor omeneşti, cele cereşti – celor pământeşti. Nu ea urmează a se adapta la spiritul vremurilor, dimpotrivă, ei i se cuvine să potrivească timpul la veşnicie, vremelnicia – veşniciei, cele omeneşti – Dumnezeirii. Veşnicul ei drum prin această lume: mai întâi -Dumnezeu, apoi omul; în faţă – Dumnezeu, iar în urma Lui omul: „Ca să fie Hristos cel dintâi întru toate” (Col. 1, 18 ).

Ca atare stăpânirea este de la Dumnezeu (Rom. 13, 1-6): şi ierarhia valorilor şi ierarhia ordinii de la Dumnezeu este. De aceea, în principiu, trebuie să ne supunem stăpânirii care pune ordine, normalizează şi care păstrează această ordine divină dată de Dumnezeu în lume. Altminteri survine căderea şi decăderea în anarhie.

Stăpânirilor trebuie să ne supunem, în măsura în care ele menţin ordinea divină în lume, pentru că ele sunt „slugile Domnului” şi – ca unor slugi ale Domnului. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, ca slugi ale Domnului, poartă sabie, cu care pedepsesc răul şi apără binele. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, slugile Domnului, sunt „înfricoşătoare pentru faptele rele”, şi nu pentru cele bune. Atunci însă, când stăpânirile devin periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc, şi mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei lumi – pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm. Creştinul trebuie să se lupte cu ele, şi să se lupte anume prin binecuvântatele mijloace evanghelice. Niciodată creştinul să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor, decât lui Dumnezeu, şi mai cu seamă oamenilor potrivnici Dumnezeului adevărat şi Evangheliei Lui.

La început stăpânirea fusese dată, în principiu, de la Dumnezeu. Când însă stăpânirea se abate de la Dumnezeu şi se ridică împotriva lui Dumnezeu, în acest caz ea se transformă în silnicie şi prin aceasta încetează de a mai proveni de la Dumnezeu şi este de la diavol. Deci noi, creştinii, cunoaştem şi taina stăpânirii şi taina silniciei: stăpânirea este binecuvântată de Dumnezeu, silnicia însă, este blestemată de Dumnezeu. Tot ce vine de la Dumnezeu este bine, iar dacă acest bine este întrebuinţat în rău este de la diavol, întrebuinţarea în rău a celor dumnezeieşti – iată unde stă diavolul, şi toată diavoliada lumilor toate, la un loc cu lumea oamenilor. Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu – este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violenţă – prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti – diavolului. Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică, evanghelică despre natura şi valoarea stăpânirii.

Aceasta este sfânta şi infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la început şi până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt martorii ei? Toţi sfinţii apostoli, toţi sfinţii părinţi, toţi sfinţii mucenici. În mod deosebit sfinţii mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul mucenic Ştefan, şi până la noii noştri mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre. Ei toţi au pătimit pentru Domnul Hristos, toţi laolaltă de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile luptătoare contra lui Dumnezeu ai acestui veac. Şi aceşti sfinţi mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sunt sfinţi şi nemuritori ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să se împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor, domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, şi oricine ar fi ei.

Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”. Fiecare din ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiească cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost ei supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii apostaţi din veac în veac.

Sursa: Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica și statul, Editura Schitului Sfântului Serafim de Sarov, 1999 via Doxologia

Cuviosul Romilo de la Ravanica († 1375)

Ο Όσιος Ρωμύλος της Ραβάνιτσας (†1375)

Cuviosul Romilo s-a născut în jurul anului 1300, în oraşul dunărean Vidin, din cucernici părinţi, tatăl grec iar mama bulgăroaică. Numele primit la Sfântul Botez a fost Raiko. Încă de la vârsta copilăriei a arătat sete de învăţătură iar dascălii, minunându-se de înţelepciunea şi cumpătarea sa, l-au numit „copil bătrân”. Când a devenit bărbat, ca să evite căsătoria pe care o plănuiau părinţii săi, a plecat pe ascuns la o mănăstire din eparhia Târnovului. Acolo, după încercarea canonică, a fost tuns în schima mică, luând numele „Romano” şi a slujit cu multă evlavie ca eclesiarh, în biserică.

În aceeaşi perioadă, Sfântul Grigorie Sinaitul s-a retras împreună cu ucenicii săi în Sfântul Munte şi s-a stabilit la Paroria (Stranţa), la graniţa dintre Imperiul Bizantin şi Bulgaria. Auzind Romano de acest învăţător al rugăciunii noetice şi al vieţuirii isihaste, ceru binecuvântare de la stareţul său ca să se plaseze sub călăuzirea acestuia. Mai luă împreună cu el, un frate, pe Ilarion.

Cuviosul Grigorie i-a primit cu multă bucurie iar pentru că Romano era puternic, cu o constituţie robustă, l-a pus la cele mai grele şi obositoare slujiri, pe care le-a împlinit cu desăvârşită ascultare. Transporta lemne şi pietre din munte, apă din râul ce curgea la poalele acestuia şi prepara lutul pentru construcţie. În paralel, slujea la bucătărie şi la pităria mănăstirii şi avea grija fraţilor bolnavi. I s-a încredinţat, de asemenea, şi îngrijirea unui monah vârstnic, bolnav şi ursuz, care datorită bolii sale trebuia să mănânce numai peşte proaspăt. Romano îi slujea acelui bătrân dificil cu admirabilă blândeţe şi răbdare şi pescuia în râu pentru el. Iarna, când apele erau îngheţate, spărgea gheaţa şi cu picioarele goale în apa foarte rece, pescuia cu o plasă. În felul acesta, Romano devenea martir de bunăvoie, căci în fiece clipă îşi jertfea viaţa din dragoste pentru aproapele.

Odată cu moartea bătrânului bolnav şi a cuviosului Grigorie, Romano, pe care toţi îl numeau „kaloromano” (Romano cel bun), a trecut împreună cu Ilarion sub ascultarea altui Bătrân. Însă, bandiţii care devastau acele locuri şi îi chinuiau pe monahi, i-au silit să se refugieze în Stara Zagora, Bulgaria, unde la scurt timp a adormit batrânul lor.

De atunci, Romano a devenit ucenicul lui Ilarion deoarece acesta era mai înaintat în vârstă. Când ţarul Bulgariei, Ioan Alexandru (1331-1371), a alungat pe bandiţi, cei doi s-au întors la liniştea pustnicească a Paroriei, pentru a conversa cu Dumnezeu prin rugăciunea noetică. Cu virtuţile, ce-i deveniseră o a doua natură, şi cu rugăciunea neîncetată, Romano a fost învrednicit să primească multe harisme de la Dumnezeu, şi mai cu seamă, darul lacrimilor neîncetate.

Mai târziu, cu binecuvântarea lui Ilarion, s-a retras în desăvârşită solitudine pentru a se delecta fără întrerupere cu dumnezeieştile contemplaţii. Vieţuind mulţi ani în chipul acesta, a fost tuns în schima cea mare, luând numele Romilo.

În năvălirile lor, turcii au distrus mănăstirea iar cuviosul Romilo împreună cu ucenicul său Grigorie, au plecat în Sfântul Munte, unde s-au stabilit la Melana, lângă Marea Lavră. Cunoscând, în scurt timp, virtuţile cuviosului, monahii aghioriţi îl vizitau pentru a se folosi duhovniceşte. Dar pentru că aceştia îi întrerupeau iubita isihie, cuviosul a fost nevoit să se retragă într-o chilie izolată, la poalele Athonului.

În vremea aceasta, după înfrângerea de către otomani a armatei sârbo-bulgare, condusă de Ioan Unglesi şi moartea acestuia în lupta de la Mariţa (râul Evros, 1371), a urmat năvala trupelor otomane în Tracia şi Macedonia. Atunci, mulţi monahi, înspăimântaţi de nesiguranţa generală a vremii, au plecat din Sfântul Munte iar cuviosul Romilo a mers în Avlona, Albania. În perioada petrecută acolo, cuviosul a corectat deprinderile pervertite ale locuitorilor şi i-a învăţat dreapta credinţă, căci se îndepărtaseră mult de creştinism.

Dorind însă liniştea, s-a retras în Mănăstirea Maicii Domnului, în Ravaniţa, Serbia. Acesta a fost ultimul său domiciliu pământesc, căci puţin timp mai târziu, a plecat la Domnul. Mormântul în care ucenicii au îngropat mult- încercatul său trup, răspândeşte o mireasmă de nedescris, săvârşindu-se neîncetat minuni şi vindecări cu cei ce vin cu credinţă.

Sursă fragment: „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe” de Ierom. Macarie Simonopetritul, ed. Indiktos (18 septembrie / vol. I, pag. 198-200)

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos şi Serbia Ortodoxă după Agioritikovima

Se va prelua cu precizarea sursei Serbia Ortodoxă

Pr. Bojan Aleksandrovic: Apel pentru ajutorarea mănăstirii de la Mălainiţa, Valea Timocului

biserica-din-Malainita

Pr. Bojan Aleksandrovic: Apel pentru ajutorarea mănăstirii de la Mălainiţa, Valea Timocului

Iubiţi fraţi şi surori din Ţara Mamă, România!
Avem mare nevoie de ajutor financiar pentru continuarea lucrărilor la complexul primei biserici româneşti, acum mănăstire, din Mălainiţa – Valea Timocului.
Va rugăm din suflet să binevoiţi a ne ajuta cu cât se poate!

Donaţii se pot face prin contul deschis în România pe numele consilierului economic al Protopopiatului nostru:

Pr. Antonie Isac

RO73BTRL01101201P25074XX
Banca Transilvania

Dumnezeu să Vă binecuvinteze!

Sursa:  Contul de facebook al Pr. Bojan Aleksandrovic

Stareţul Tadei de la Vitovniţa împreună cu un grup de credincioşi sârbi în pelerinaj la Roma [5 fotografii inedite la Colosseum]

staretul tadei la colloseum, roma5

staretul tadei la colloseum, roma4

staretul tadei la colloseum, roma3

staretul tadei la colloseum, roma2

staretul tadei la colloseum, roma

Stareţul Tadei de la Vitovniţa (1914-2003) împreună cu un grup de credincioşi sârbi în pelerinaj la Roma [5 fotografii inedite la Colosseum]

Sursa şi alte sute de fotografii: Преподобни Отац Тадеј Витовнички.

Cadoul de Crăciun al Serbiei ortodoxe: Interzicerea bisericilor româneşti din Valea Timocului. Comunicatul de presă al senatorului Viorel Badea

Comunicatul oficial al Cancelariei Guvernului sârb care stipulează că bisericile româneşti sunt ilegale

Comunicatul oficial al Cancelariei Guvernului sârb care stipulează că bisericile româneşti sunt ilegale

Părintele Boian Alexandrovici din Valea Timocului mi-a transmis o scrisoare prin care avertizează că Serbia a demarat o campanie furibundă împotriva bisericilor româneşti. Un comunicat al Cancelariei Guvernului sârb a anunţat că ”este ilegală orice construire a bisericilor româneşti din cauză că nici o parte organizaţională a Bisericii Ortodoxe Române care are statut legal de persoană juridică nu îşi desfăşoară activitatea în acest spaţiu”. 

Părintele Boian Alexandrovici, liderul spiritual al românilor din Valea Timocului, explică în mesajul său că, de vreme ce Bisericii Ortodoxe Române i-a fost interzisă construirea bisericilor în Valea Timocului, românii au fost obligaţi să îşi construiască garaje pe care apoi să le folosească drept loc de închinare, numai că acum există ameninţarea cu interzicerea folosirii acestor construcţii ca biserici, deşi legea Serbiei permite acest lucru.

Românii din Serbia sunt la nivelul ”fraţilor creştini din Siria care sunt prigoniţi şi izgoniţi de la casele lor din cauză că sunt creştini. Este o singură diferenţă între ei şi noi. Pe ei îi prigonesc musulmani, iar pe noi ”Biserica soră” şi unele organe ale statului nostru în care trăim”.

Pr.BojanMesajul dramatic al românilor din Valea Timocului este că ”Bisericile şi mănăstirile româneşti din zonă sunt ocupate de Biserica Sârbă, noi ne am împăcat cu asta şi dorim să construim noi, iar ei ne opresc, ei veniţi din alte părţi ne opresc pe noi români/vlahii originari zonei, să ne rugăm în limba noastră şi să ţinem de Biserica neamului nostru. Acum aşteptăm să ne inchidă, cum au anunţat, şi aceste puţine biserici pe care cu greu am reuşit să le facem”.

Românii din Serbia sunt la nivelul ”fraţilor creştini din Siria care sunt prigoniţi şi izgoniţi de la casele lor din cauză că sunt creştini. Este o singură diferenţă între ei şi noi. Pe ei îi prigonesc musulmani, iar pe noi ”Biserica sor㔺i unele organe ale statului nostru în care trăim”.

Este neverosimil că statul sârb, ale cărui negocieri pentru aderarea la UE sunt programate să înceapă în ianuarie, are un comportament atât de abuziv la adresa comunităţii româneşti. După cum părintele Boian a explicat în mai multe rânduri, drepturile pentru români în Valea Timocului sunt doar pe hârtie. Mai nou, nici măcar acolo. O televiziune din Valea Timocului a demarat o campanie împotriva bisericilor româneşti şi a făcut publică decizia oficială a Cancelariei Guvernului sârb pentru colaborare cu bisericile şi comunităţile religioase potrivit căreia bisericile româneşti din Valea Timocului sunt ilegale.

Cum poate fi o biserică ortodoxă ilegală, mai ales într-o ţară ortodoxă? În Serbia, calitatea de român a devenit ilegală, iar acest lucru trebuie să înceteze. Dar pentru acest lucru este nevoie de un răspuns ferm al statului român cu privire la tratamentul comunităţii româneşti din Valea Timocului!

Bogdan Diaconu

Sursa: Cadoul de Crăciun al Serbiei ortodoxe: interzicerea bisericilor româneşti din Valea Timocului

***
COMUNICAT DE PRESĂ AL SENATORULUI VIOREL BADEA

23 decembrie 2013.

Am luat la cunoştinţă cu profundă îngrijorare despre comunicatul Cancelariei Guvernului sârb care a anunţat că ”este ilegală orice construire a bisericilor româneşti din cauză că nici o parte organizaţională a Bisericii Ortodoxe Române care are statut legal de persoană juridică nu îşi desfăşoară activitatea în acest spaţiu”.

Astfel, în condițiile în care statul sârb este pe cale să înceapă, în ianuarie 2014, negocierile pentru aderarea la UE, manifestarea unui astfel de comportament abuziv și discriminatoriu al autorităților sârbe față de o minoritate națională, poate ruina pentru mult timp speranțele unui parcurs europen de succes.

Este regretabil că un stat ce la nivel declarativ se dorește pro-european și pare să imbrățișeze toate valorile Uniunii Europene, la nivel faptic dă încă dovadă de un comportament antidemocratic, antieuropean și abuziv față de comunitatea românilor din Valea Timocului.

În acest context, doresc să reamintesc autorităților sârbe despre existența unor tratate pe care, prin semnare/ratificare, s-au obligat să le respecte:

1. Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată la Strasbourg, în cadrul Consiliului Europei, la 1 februarie 1995 și ratificată de către Serbia în anul 2001, reprezintă primul instrument juridic multilateral obligatoriu consacrat protecţiei minorităţilor naţionale în general.

Astfel, statele semnatare se obligă să garanteze minorităţilor naţionale dreptul de a beneficia de propria cultură, de a folosi propria limbă, de a-şi înfiinţa şcoli şi de a li se preda în limba pentru care optează, ori de a profesa sau de a practica propria religie (Art. 7 al Convenţiei dispune că „Părţile vor asigura respectarea drepturilor fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, la libertatea de expresie şi la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie”. Art. 8 subliniază importanţa respectării drepturilor religioase ale minorităţilor, apartenenţa religioasă fiind unul dintre elemente esenţiale ale definirii identităţii.Textul art. 8 prevede că „Părţile se angajează să recunoască fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale dreptul de a-şi manifesta religia sau credinţa sa şi dreptul de a înfiinţa instituţii, organizaţii şi asociaţii religioase”.)

2. Protocolul celei de-a doua sesiuni a Comisiei Mixte Interguvernamentale între România şi Republica Serbia privind minorităţile naţionale, semnat la 1 martie 2012, conţine angajamente concrete în vederea protejării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, care variază de la reprezentarea parlamentară a minorităţilor, la autorizaţiile de construire a unor biserici sau asigurare a dreptului la educaţie în limba maternă.

Închei prin a spune că, poate mai presus de aceste argumente juridice, dezamăgitor este faptul că un stat declarat ortodox doreşte interzicerea funcţionării unei biserici ortodoxe, iar părintele Boian Alexandrovici, prin scrisoarea sa în care avertizează despre pericolul la care este supusă Biserica Ortodoxă Română din Serbia, exprimă cel mai bine acest lucru: ”Românii din Serbia sunt la nivelul ”fraţilor creştini din Siria care sunt prigoniţi şi izgoniţi de la casele lor din cauză că sunt creştini. Este o singură diferenţă între ei şi noi. Pe ei îi prigonesc musulmani, iar pe noi ”Biserica soră” şi unele organe ale statului nostru în care trăim”.

Pe cale de consecinţă, solicit Preşedinţiei României, Ministerului Afacerilor Externe şi tuturor partidelor politice parlamentare din România să reacţioneze cu fermitate şi celeritate pentru stoparea abuzurilor şi presiunilor la care sunt supuşi membrii comunităţii românilor din Serbia de Răsărit, atrăgând atenţia autorităţilor din statul vecin că această atitudine medievală ipocrită şi violentă intră in profundă contradicţie cu aspiraţiile europene pe care Belgradul le afişează în relaţiile sale cu statele membre ale comunităţii europene.

Sursă comunicat: Viorel Badea

Conferinţa „Viaţa religioasă a românilor de pe Valea Timocului”, Pr. Bojan Aleksandrovic, Cluj, 27 nov. 2013 [video / audio]


Part. I


Part. II


Part. III


Part. IV

***

Conferinţa „Viaţa religioasă a românilor de pe Valea Timocului”(audio)
http://www.ascorcluj.ro/wp-content/plugins/ascor-extend/audio-player.php?recording=1410

Cuvânt la Catedrala din Cluj (audio)
http://www.ascorcluj.ro/wp-content/plugins/ascor-extend/audio-player.php?recording=1412

„Vocea îngerilor”, Divna Ljubojević, cântă în Ajun la Ateneul Român din Bucureşti

divna

“Vocea îngerilor” cântă în Ajun la Ateneul Român din Bucureşti

Divna Ljubojević, un simbol cultural al Serbiei, va susţine un concert extraordinar în seara de Ajun la Ateneul Român din Bucureşti. Artista revine în România după concertele susţine de Paşte în Capitală şi la Timişoara.

Cunoscută drept “Vocea îngerilor”, solista va interpreta pe 24 decembrie 2013, de la ora 18:00, cântări ortodoxe bizantine dedicate Naşterii Domnului, alături de corul Melodi, pe care l-a fondat în 1991.

Divna este apreciată în întreaga lume pentru puritatea cu care abordează muzica, claritatea tonalităţii şi coloratura vocală ieşită din comun.

Solist, dirijor şi pedagog, dar recunoscută mai ales ca soprană, Divna şi-a început cariera muzicală la mânăstirea Vavedenje din Belgrad, când avea 10 ani. Ea a moştenit dragostea pentru muzica sacră bizantină de la călugăriţele de origine rusă şi a dirijat, încă de la vârsta de 18 ani, Corul Mokranjac din Belgrad şi s-a remarcat ca cel mai tânăr dirijor al Primei Societăţi Corale – cea mai veche formaţiune corală din Serbia.

Soprana a absolvit apoi Colegiul de Muzică Mokranjac din Belgrad şi a devenit licenţiată la Academia de Muzica din Novi Sad. Acum, Divna predă solfegiu şi cântare corală la Academia de Muzica Amilly din Franţa, Olanda şi Marea Britanie.

Bilete concert Divna la Ateneul Român

Biletele pentru concertul Divna din 24 decembrie 2013 pot fi cumpărate din magazinul Biletoo din Unirea Shopping Center (parter), magazinele Flanco, Librăriile Adevărul şi Eminescu, la Palatul Naţional al Copiilor, în oficiile Poştei Române, în magazinele Inmedio semnalizate Bilete.ro, în magazinele Germanos şi Diverta sau online de pe www.biletoo.ro, www.bilete.ro şi www.myticket.ro.

Categoria I: 250 lei
Categoria II: 200 lei

Vezi pe blogul nostru şi

Croația a respins, prin referendum, posibilitatea căsătoriilor homosexuale

familia

Croația a respins, prin referendum, posibilitatea căsătoriilor homosexuale

Duminică, 1 decembrie, croații s-au pronunțat, într-o majoritate zdrobitoare, pentru definirea constituțională a căsătoriei drept o uniune între un bărbat și o femeie, în ciuda faptului că Primul Ministru Zoran Milanovič și membrii Guvernului au votat împotriva acestei prevederi.

Referendumul a fost declanșat după ce susținătorii familiei naturale au strâns peste 750.000 de semnături. Legea croată nu prevede niciun fel de prag de validare a referendumului, astfel că amendamentul constituțional se consideră amendat.

În Europa, Polonia, Belarus, Moldova, Bulgaria, Serbia și Muntenegru mai au un astfel de amendament constituțional.

În România, Constituția statuează familia ca fiind „întemeiată pe căsătoria între soți” (art. 48), iar Codul Civil, care cuprinde cele mai importante reglementări referitoare la raporturile dintre persoanele fizice, interpretează soții ca fiind un bărbat și o femeie, căsătoriți (art. 258 și 259).

Sursa: http://activenews.ro

Interviu: Mitropolitul Naum al Strumiţei

Naum

Interviu: Mitropolitul Naum al Strumiţei pentru ziarul „Dnevnik”

Ce ar trebui să ştie omul contemporan despre viaţa duhovnicească?

Viaţa duhovnicească este bucurie de nedescris, garanţia plinătăţii pentru fiecare dorinţă a noastră de iubire, libertate, relaţie personală, cunoaştere şi veşnicie. Viaţa duhovnicească este ultima speranţă, mângâiere şi medicament pentru omul contemporan – pierdut, gol, chinuit şi înspăimântat de eşecurile permanente, de patimi, de păcat, de boală, de demonul care îl urmăreşte şi de moarte. Fiecare nefericire reiese dintr-o viaţă neduhovnicească sau dintr-o viaţă duhovnicească dusă greşit. Toţi avem nevoie de viaţă duhovnicească şi de îndrumare duhovnicească. Învăţătorul duhovnicesc este omul purtător şi martor al energiei Sfântului Duh.

Din păcate foarte puţin cunoaştem moştenirea noastră duhovnicească. De acest lucru suntem vinovaţi toţi câte puţin, însă răspunderea personală este cea mai mare. Trăim pe vulcan sub picioarele noastre, dar căutăm lumina şi căldura în focare îndepărtate şi îndoielnice. Normal, sincer şi cinstit este ca mai întâi să se respecte, cunoască şi verifice tradiţia duhovnicească proprie şi după aceea şi tradiţiile duhovniceşti străine, dacă există trebuinţă de acest lucru.

Secolul douăzeci şi unu este secolul comunicaţiilor rapide şi al informaţiilor uşor accesibile; secolul mijloacelor de informare tipărite şi electronice. Totalitatea experienţei în viaţa duhovnicească ortodoxă este scrisă de sfinţii părinţi asceţi. Astăzi, într-un volum mare ea este accesibilă în formă tipărită şi în formă electronică şi în limba macedoneană. Deajuns este să avem conectare pe internet în casa noastră. Chiar şi cu părintele duhovnicesc putem să ne sfătuim cu ajutorul telefonului mobil sau internetului. Experienţa citită şi auzită întotdeauna poate să se verifice în practică, prin experienţă personală.

Ceea ce aş dori în mod special să accentuez, verificat îndeajuns şi prin experienţa personală, este existenţa ordinei minunate şi a armoniei în viaţa şi nevoinţa duhovnicească ortodoxă. După părinţii asceţi există trei nivele (sau trepte) ale creşterii duhovniceşti legate de starea inimii ca centru duhovnicesc al omului: ”curăţirea inimii de patimi”, „iluminarea minţii” şi „îndumnezeirea persoanei”. La aceste trei trepte, în mod armonios se leagă viaţa duhovnicească în totalitate. Rânduiala armonioasă clar aşezată, verificată şi mărturisită nu suportă improvizaţie. Dacă nu ducem o viaţă duhovnicească în conformitate cu Tradiţia sfinţilor părinţi, adică dacă improvizăm în loc să parcurgem în mod corect drumul de la curăţirea inimii de patimi până la dobândirea darului rugăciunii inimii şi iluminare, atunci trebuie să fim siguri că mare parte din ceea ce ni se întâmplă, despre care noi credem că este trăire duhovnicească, în esenţă cade în categoria „firesc”.

La ce vă gândiţi când menţionaţi ordine şi armonie în viaţa duhovnicească?

Precum am menţionat, sunt recunoscute trei nivele în creşterea duhovniceasă a personalităţii fiecărui om: curăţire, luminare şi îndumnezeire. Fiecărui nivel al creşterii duhovniceşti specificat mai înainte îi corespunde un fel stabilit al rugăciunii şi al procesului interior de luminare. După aceea, la fiecare nivel se derulează o relaţie duhovnicească stabilită, specifică şi diferită pentru fiecare treaptă, a fiului duhovnicesc cu părintele duhovnic. În funcţie de nivelul duhovnicesc la care se află omul, în mod diferit şi cu forţă diferită el Îl mărturiseşte pe Dumnezeu. Există trei trepte ale cunoaşterii de Dumnezeu, etc… Nimic din cele specificate nu se pot sări sau scăpa din vedere. Toate sunt legate între ele în mod armonios şi desăvârşit.

serb22Ne veţi explica ceva mai mult despre felurile rugăciunii?

Mai întâi să vedem ce fel de rugăciune corespunde fiecărui nivel. După felul rugăciunii pe care o are, fiecare om poate să-şi determine treapta sau nivelul creşterii duhovniceşti la care se află. La primul nivel, adică în nevoinţa de curăţire a inimii de patimi şi de urmările păcatului, la care se află cei mai mulţi dintre creştini, caracteristică este rugăciunea rostită cu gura sau cu mintea, pe care nevoitorul trebuie mereu să se trudească să o rostească cu buzele, şoptit sau în sine. După aceea, mintea cu smerenie şi plâns, se adună în cuvintele rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)”, iar ca schimbare în minte, este vizibilă curăţirea şi iluminarea energiei sale.

La cel de-al doilea nivel, numit luminarea minţii, nivel la care se află foarte puţină lume, cel mai adesea monahi, caracteristică este rugăciunea minţii şi a inimii, pe care nevoitorul cu ajutorul cuvântului interior o rosteşte neauzit în inima sa. În acelaşi timp, mintea cu smerenie şi cu plâns, adunată în inimă, se concentrează la cuvintele rugăciunii şi omul nu ştie nimic altceva în afară de Dumnezeu înăuntrul său. La acest nivel este de observat deschiderea inimii şi curăţirea şi luminarea esenţei minţii, care se află în ea (în inimă), precum şi transfigurarea corespunzătoare a trupului.

La cel de-al treilea nivel din creşterea duhovnicească, care se numeşte îndumnezeire şi a sufletului şi a trupului unei persoane, este caracteristică rugăciunea neîncetată a minţii şi a inimii – stare pe care o atinge unul în fiecare generaţie. În starea harică a rugăciunii neîncetate a minţii şi a inimii, când vrea Dumnezeu, se întâmplă ceva denumit de către părinţi in literatura ascetică „extaz” sau „răpirea minţii” şi „vedere a luminii dumnezeieşti nezidite”. Atunci, ascetul cu simţurile sale trupeşti transfigurate, poate să vadă ceea ce pentru ochiul omului obişnuit este ascuns, se umple cu lumină dumnezeiască, iubire şi bucurie şi i se descoperă tainele veacului de acum şi al celui viitor. Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu nu îi lasă pe Sfinţii Săi continuu în această stare pentru ca ei să poată, cu experienţa şi cunoaşterea lor să slujească Bisericii. Atingerea celui de-al treilea nivel se presupune că este cea mai desăvârşită cunoaştere de Dumnezeu.

Această rânduială este valabilă şi pentru clerici cu ocazia alegerii lor?

Conform tradiţiei bisericeşti, atribuirea cinurilor preoţeşti trebuie să corespundă celor trei trepte ale creşterii duhovniceşti. Există trei trepte în cinul preoţesc: de diacon, de prezbiter, de episcop. Aceste trei trepte corespund celor trei trepte ale creşterii duhovniceşti: „curăţirea inimii” (praxia), „luminarea minţii” (theoria) şi „îndumnezeirea” (theologia). Cel care este la treapta curăţirii de patimi şi o parcurge în mod corect sub călăuzirea părintelui duhovnicesc, poate să dobândească cinul de diacon. Cel care a atins treapta luminării minţii poate să fie hirotonit prezbiter. Cel care a atins treapta îndumnezeirii poate să fie Episcop.

De unde reies atunci multele probleme ale Bisericii Ortodoxe, în pofida unei astfel de rânduieli şi armonii care, precum spuneţi, dominează în viaţa ei duhovnicească?

Chiar din necunoaşterea şi nerespecterea rânduielii şi armoniei care domnesc în viaţa duhovnicească. Această neştiinţă, nerespectare şi relativizare a rânduielilor duhovniceşti, mai ales cu ocazia hirotonirii în cele trei cinuri preoţeşti – de diacon, de prezbiter şi de episcop, cauzează urmări negative serioase în viaţa bisericescă şi mai larg. Astfel, des se întâmplă ca cineva care nu este iluminat să devină prezbiter sau episcop, să devină părinte duhovnicesc şi să călăuzească poporul. Atunci se îndeplinesc cele spuse în Evanghelie: orbul călăuzeşte orbii. Şi nu există nici un fel de progres în viaţa Bisericii. Dacă cineva nu a atins iluminarea, însuşi, cum atunci le va explica celorlalţi in ce fel să parcurgă drumul curăţirii de patimile sale şi in ce fel să se apropie de luminare? Dacă inima este închisă pentru rugăciunea minţii şi a inimii, acest lucru este semn că este închisă de o anumită patimă. Când inima se eliberează – într-o măsură însemnată – de patimi atunci aceasta se deschide pentru minte şi omul dobândeşte darul rugăciunii minţii şi a inimii. Când mintea în rugăciune stă în inimă, aceasta se transfigurează de către harul dumnezeiesc al sfântului Botez, prezent acolo, şi în acest fel se iluminează. Dacă nu satisfacem patima, aceasta slăbeşte şi se stinge. Când satisfacem patima, aceasta se măreşte şi ne îmbată. Dacă omului bolnav de iubirea de slavă deşartă îi dăm o oarecare autoritate doar îl îmbolnăvim şi mai mult.

Nu există nimeni care să fie potrivit cu cele spuse mai sus?

Sunt dator să transmit ceea ce spun Sfinţii Părinţi, însă nu ca să jignesc sau să judec pe cineva – de aceea, înainte de toate singur mă osândesc – ci ca să se lumineze întunericul neştiinţei. Când omul ştie că nu este vrednic de cinul pe care îl poartă, că nu este vrednic de puterea pe care a dobândit-o în Biserică, atunci el va gândi mai smerit despre sine şi nu va indeparta, prin comportarea sa deşartă şi egoistă, oamenii din Biserică. Acelaşi lucru este valabil pentru toţi din Biserică. Dacă am şti că fără rugăciunea minţii şi a inimii nu avem şi minte iluminată. nu am fi îndrăznit aşa de uşor să aducem învinuiri publice despre problemele Bisericii sau nechemaţi, fără să ceară de la noi funcţia şi rolul nostru în Biserică, să preluăm anumite acţiuni care după aceea doar înrăutăţesc situaţia şi aşa destul de complicată. Ce fel de răspuns vom da după aceea în faţa Lui Dumnezeu despre această uşurinţă în gândire şi paguba făcută? Oare Sfinţii Părinţi degeaba au vieţuit în mănăstiri şi în pustie, ani îndelungaţi, pană să se cureţe de patimile lor şi pană să-şi lumineze mintea lor, şi după aceea, la chemarea Bisericii s-au întors în lume ca să le ajute semenilor lor? De aceea ei sunt sfinţi, iar noi nu! Astăzi, noi năzuim către o duhovnicie-instant. Cu câteva cărţi citite sau cu trei – patru ani petrecuţi în mănăstire, sau în şcoala theologică, gândim despre noi că suntem ceva mare, că ştim foarte multe şi că suntem chemaţi să facem ceva în Biserică. Nu! Singurul lucru pentru care suntem toţi chemaţi, fără excepţie, este pocăinţa, cu alte cuvinte o schimbare a minţii, adică să ne curăţim de patimile noastre (iubirea de sine, iubirea de argint şi cea mai mare – iubirea de slavă deşartă) şi să dobândim darul rugăciunii minţii şi a inimii şi iluminarea. Dacă dobândim acest dar dumnezeiesc, restul este uşor.

Care este adevăratul motiv al prelungirii conflictului dintre Biserica Ortodoxă Macedoneană şi Biserica Ortodoxă Sârbă, ai cărui martori suntem în ultimii ani?

Conflictul extern şi public între Episcopii celor două sau chiar mai multe Biserici, mai ales când motivele nu sunt chestiuni esenţial-canonice şi dogmatice, este urmarea neluminării, adică patima de către care, mai mult sau mai puţin, sunt robiţi înlăuntru. Aceea patimă este întotdeauna iubirea de slavă deşartă – dorinţa de putere şi slavă. Dacă scoatem unul câte unul toate bandajele cu care este acoperită problema, chiar dacă ar fi ele colorate canonic sau liturgic, sau legate de etnofilie sau politică, la final vom ajunge la esenţă, care este iubirea de slavă deşartă a persoanelor concrete. Patima pentru puterea şi slava lumească este nedespărţită de neluminare precum şi de demonul legat de ea.

În ceea ce priveşte cele întâmplate între B.O.M. şi B.O.S., le este tuturor clar faptul că, totuşi, nu Episcopii B.O.M. sunt cei care atentează la teritorii statale străine şi la un popor străin, ci, după puterile duhovniceşti proprii, se îngrijesc de credincioşii săi. Poate că fiecare dintre noi separat, ca om, are slăbiciunile sale, însă noi nu facem mişcări politice greşite cu astfel de urmări distructive precum unii Episcopi sârbi – care îşi însuşesc cu îndărătnicie poporul macedonean şi îl neagă în dauna unităţii bisericeşti şi în dauna mărturisirii generale în lume a Lui Dumnezeu-Omul Hristos. Se poate chiar spune că din punct de vedere administrativ am renunţat la anumite părţi din poporul nostru care acum se află pe teritoriile statelor vecine şi sub jurisdicţia Bisericilor locale de acolo, doar pentru pace în Biserică. Din acelaşi motiv mereu respingem cererile de a ajuta la formarea organizaţiei bisericeşti pe un teritoriu sub jurisdicţia B.O.S. (R. Muntenegru).

Există vreo încălcare a canoanelor în acest caz ?

Aceiaşi Episcopi (câţiva) influenţi ai B.O.S. au întrerupt unilateral dialogul cu noi, nu din cauza neînţelegerii în jurul canoanelor ci din cauza neacceptării numelui – Biserica Ortodoxă Macedoneană. Toate problemele esenţiale liturghice şi canonice au fost în acord cu ultimul document de lucru al celor două comisii pentru dialog, în afară de problema numelui. Poate cineva din comisia sârbă pentru dialog să-mi indice în jurul cărei probleme canonice nu am fost de acord? Normal, nu există aşa ceva, în afară de problema numelui. De aceea, şi acesta a fost al cincilea document de lucru la rând, însă primul care a fost semnat. Problema lor cu numele Bisericii noastre indică imediat natura pur politică a acestei dispute. Invocarea unei anumite încălcări a canoanelor Bisericii în contextul conflictului bisericesc şi politic reciproc este o intenţie rea, obişnuită în lupta psihologică de dobândire de oameni credincioşi (însă neînvăţaţi) de partea lor.

Dialogul trebuie să continue de acolo de unde este oprit, cu scopul de a găsi o modalitate de a depăşi imediat neînţelegerea dintre noi, şi nu să ne întoarcem la ceea ce a fost. Când ne-am aşezat deja la masa de dialog şi ne-am pus de acord în jurul problemelor principale, mare este paguba de a ne întoarce de unde am plecat. Şi nu doar aceasta, însă noi avem şi datoria morală, întărită şi cu semnături episcopale, de a găsi soluţia pe care o va accepta şi Soborul BOS şi Sinodul BOM. Suntem aproape de acest lucru. Aventura ce se întâmplă între timp nu ar trebui să fie un obstacol, pentru oamenii serioşi, în a continua.

Dacă mai există încă astfel de oameni, care vor să ne întoarcă, care susţin că o oarecare nerespectare a canoanelor este problema, îi vom întreba care este mai mare neîmplinire a regulilor bisericeşti: trecerea de la deja recunoscuta autonomie în 1959 la autocefalie în 1967 (conform cu trebuinţele pastorale ale Bisericii noastre locale, conform canonului 34 al Sfinţilor Apostoli şi conform cu continuitatea istorică bisericească) fără aprobarea politică a autorităţii centrului bisericesc administrativ – ceea ce am făcut noi; sau abordarea greşită din punct de vedere pastoral – lucrul pe care îl fac ei? Chiar şi întregul adevăr să fie de partea lor, cum îl vor transmite şi preda poporului macedonean, nerespectându-i numele şi indentitatea şi încălcând continuu demnităţile şi cele mai de bază drepturi ale omului? Respectarea necondiţionată a unui anumit nume şi a unei identităţi este un principiu de bază pastoral bisericesc şi o condiţie prealabilă pentru comunicaţie! „Amin-ul” liturgic al poporului credincios, care în acest caz a fost şi va fi susţinătorul noastră şi nu a lor, este principalul corectiv theologic al tuturor eşecurilor pastorale, şi contemporane şi viitoare.

Există o soluţie bisericească a problemei?

Autonomia recunoscută în anul 1959 din partea BOS însemna că BOM are Sinodul său, Întâi-Stătătorul său şi dreptul la alegere liberă a Episcopilor săi, precum şi regulamentul său şi autoritate judiciară bisericească superioară proprie. De aceea trecerea administrativă de la autonomia recunoscută deja la autocefalie, totuşi, nu este un motiv teologic şi bisericesc suficient pentru întreruperea unilaterală a comuniunii liturgice. Mai ales nu în perioada prigoanei subtile a Bisericii, în care trăim. Nici Biserica sârbă nu pierde nimic din plinătatea sa cu acest lucru, şi nici Bisericii noastre nu i se va adăuga ceva. Întreruperea împreună-slujirii în acest caz înseamnă luarea unei măsuri liturgice împotriva unui act pur administrativ. Aceasta este o reacţie bisericească necorespunzătoare şi neîndreptăţită theologic. Aceasta este un cin politic şi nu pastoral. Arhiepiscopul BOM nu a încetat niciodată să-l pomenească la Sfânta Liturghie pe Patriarhul BOS şi pe ceilalţi Patriarhi, şi nici nu am încetat vreodată să căutăm unitatea liturgică cu ei. De aceea, împreună, ca Episcopi, trebuie cât mai repede să ne depăşim pe noi înşine (să ne pocăim), şi prin iertare şi împăcare reciprocă să restabilim şi unitatea liturgică vizibilă, adică slujirea împreună a Episcopilor BOM cu Episcopii BOS la Sfânta Liturghie, chiar şi fără să soluţionăm mai înainte toate problemele reciproce deschise spre bucuria întregii Biserici, cereşti şi pământeşti. Primii creştini îşi rezolvau toate problemele în interiorul unei comuniuni în rugăciune, adunaţi la Sfânta Liturghie. Şi probleme mult mai complicate în istoria Bisericii, chiar şi astfel de probleme care au afectat dogmele, au fost depăşite prin menţinerea şi neîntreruperea slujirii împreună. Un exemplu răsunător, din afara organizării bisericeşti, este comunicarea Republicii Macedonia cu Grecia: chiar dacă între ele există încă problema numelui, totuşi nu au întrerupt relaţiile reciproce esenţiale la toate nivelurile; de la cele economice până la cele politice – ceea ce este şi mai de mirare, căci cele două state, în principiu, sunt înclinate neprietenos una spre cealaltă. Noi, totuşi, care ca Biserici suntem în esenţă una şi care trebuia să fim exemplul unităţii, am devenit piatră de poticnire între popoare. Însă avem şi exemplu bisericesc pentru aceasta: Biserica Ortodoxă a Americii – tot din cauza numelui – nimeni nu o recunoaşte în afară de Patriarhia Moscovei, dar toate Bisericile slujesc cu ea. De ce să fie arşin (standard) dublu când este vorba de BOM? Deci, dacă vrem, putem să acceptăm şi o soluţie temporară a problemei, iar astfel de soluţii provizorii, evident, sunt cunoscute şi din exemplele lumeşti şi din cele bisericeşti. În cazul de faţă acest lucru ar însemna că Episcopii celor două Biserici ar putea să slujească împreună pe baza înţelegerii de până acum, iar problema cu numele să se soluţioneze conform hotărârii pe care o vor aduce ţările implicate sau comunitatea internaţională. Şi astfel noi, ca Biserică Unică, nu ar trebui să avem nimic cu acea problemă. Tot aşa putem să ne înţelegem în ceea ce priveşte folosirea numelor noastre bisericeşti de bază în comunicaţia noastră reciprocă: Arhiepiscopia Ohridei, Patriarhia din Peci, Arhiepiscopia Atenei, etc. Dacă, întâmplător, permitem Statelor să soluţioneze problema înaintea noastră ca Biserici – ferească Domnul – şi după aceea să rămânem rezidenţi, vom arăta doar că suntem bolnavi fără de nădejde.

Cu o liturghisire comună s-ar schimba în mod radical şi perspectiva din care se vede problema. Fiecare dispută bisericească arată mult mai înspăimântătoare decât este în realitate după întreruperea liturghisirii comune. Întreruperea este în esenţă şi problema principală. Aceasta este soluţia bisericească la neînţelegerile reciproce, mai ales datorită neputinţei de a birui singuri, fără Dumnezeu, dominaţia răului şi dezbinarea şi în noi şi dintre noi. Noi, de fapt, slujim şi aşa singuri sau coliturghisim şi ne împărtăşim în alte câteva Biserici Locale, însă de ce aceasta să fie în taină…? Deci, dacă iertăm, demonul care conduce acum evenimentele îşi va pierde puterea, şi noi toţi vom învinge. Atunci şi oamenii ne vor recunoaşte că suntem ucenicii Lui Hristos şi Se va preamări Părintele nostru ceresc. Altfel, în ochii fiecărui om normal, acum, părem toţi foarte caraghioşi şi amărâţi…

Care este mesajul Domniei Voastre de Crăciun?

În timpul şi spaţiul haric al Sfintei Liturghii, Dumnezeu ne dăruieşte încă o dată să participăm la marea taină a Naşterii Lui Hristos, care trebuie să fie temelia naşterii noastre duhovniceşti şi viaţă duhovnicească. Nu trebuie să pierdem aceste momente de revărsare de har Dumnezeiesc special, asupra întregii omeniri, ci trebuie cu post şi rugăciune, după putere, cu împlinirea poruncilor dumnezeieşti şi cu spovedirea păcatelor propriii să ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Lui Hristos, ca unică pecete şi chezăşie a participării noastre în viaţa Dumnezeiască.

„Hristos Se naşte, slăviţi-L!”

Preluat din mpc.org.mk via pridvorul lui Laurentiu Dumitru , July 4, 2007

Cei şapte Sfinţi Arhangheli, Sfântul Nicolae Velimirovici

soborul-sfintilor-arhangheli

Sfânta Scriptură ne învaţă limpede şi dă mărturie de necontestat că dumnezeieştile puteri cereşti comunică neîncetat cu lumea oamenilor. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe ne descoperă care sunt numele celor şapte sfinţi arhangheli, căpeteniile puterilor cereşti. Ele sunt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Iegudiil, şi Varahiil, cărora, uneori, li se adaugă şi numele lui Ieremiil.

„Mihail” în limba ebraică însemnează „Cine este ca Dumnezeu?” sau „Cine este egalul lui Dumnezeu?”. Sfântul Arhanghel Mihail este reprezentat iconografic, încă din primele veacuri creştine, ca un voievod care în mâna dreaptă poartă lancea cu care îl străpunge pe Satan, iar în stânga o stâlpare verde de finic. în vârful lancei este reprezentată o panglică de in şi semnul Sfintei Cruci, în roşu. Sfântul Arhanghel Mihail este mai cu seamă cinstit ca Păzitor al Ortodoxiei Credinţei şi ca luptător împotriva ereziilor.

„Gavriil” însemnează „Omul lui Dumnezeu”, sau „Puterea lui Dumnezeu”. El este vestitorul şi descoperitorul tainelor dumnezeieşti, mai cu seamă al tainei întrupării lui Dumnezeu şi a celorlalte sfinte taine care stau în legătură cu ea. El este reprezentat iconografic astfel: în mâna dreaptă el ţine o candelă în interiorul căreia se află o lumânare aprinsă, iar în mâna stângă, o oglindă din piatră de jasp verde. Oglinda semnifică taina ascunsă a înţelepciunii lui Dumnezeu.

„Rafail” însemnează „Vindecarea lui Dumnezeu”, sau „Domnul Vindecătorul” (Vezi Cartea lui Tobit: 3, 17; 12, 15). Rafail este reprezentat iconografic ca ducându-l cu dreapta de mâna pe Tobit – Tobit este arătat ţinând peştele cel pescuit în Râul Tigru – iar cu stânga ţinând un vas medical din alabastru.

„Uriil” însemnează „Focul lui Dumnezeu”, sau „Lumina lui Dumnezeu” (III Ezdra 3, 1; 5, 20). Iconografic el este reprezentat ţinând o sabie întinsă contra persanilor cu mâna dreaptă şi o limbă de foc în mâna stângă.

„Salatiil” însemnează „Mijlocitorul către Dumnezeu” (III Ezdra 5, 16). Iconografic el este reprezentat cu faţa şi privirea aplecată, cu mâinile la piept, în chip de rugăciune.

„Iegudiil” însemnează „Cel care îl preaslăveşte pe Dumnezeu”. El este reprezentat iconografic cu o cunună de aur în mâna dreaptă şi cu un bici cu trei cozi în mâna stângă.

„Varahiil” însemnează „Binecuvântarea lui Dumnezeu”. El este reprezentat ţinând la piept un trandafir alb.

„Ieremiil” însemnează „înălţarea lui Dumnezeu”. El este cinstit ca cel care stârneşte şi inspiră gândurile şi cugetările dumnezeieşti care îl înalţă şi îl apropie pe om de Domnul Dumnezeu (III Ezra 4, 36).

Sursa: Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 8 noiembrie, Sfântul Nicolae Velimirovici via pridvorul lui Laurentiu Dumitru